La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în contextul creșterii importanței Bisericii Greco-Catolice (unită cu Roma), tot mai mulți fii de țărani români au acces la școlile publice sau private din Transilvania. Biserica Unită poate fi definită, fără nicio reținere, ca fiind piatra de temelie a emancipării românilor din Transilvania, având ca moment culminant în această misiune apariția Școlii Ardelene, o mișcare cultural-socială de sorginte iluministă.
Cei mai mulți reprezentanți, intelectuali, ai Școlii Ardelene proveneau din familii de mici intelectuali (preoți, învățători, slujbași mărunți în administrație) din satele Transilvaniei. Originea lor era însă una țărănească, iar statutul de preot ori dascăl, în acele vremuri, nu era mult diferit de cel de țăran. De cele mai multe ori, după ce își terminau îndatoririle vocaționale, „intelectualii” satelor puneau mâna pe sapă ori pe coarnele plugului.
Români ardeleni școliți în universități din Europa
PETRU MAIOR
Contrar a ceea ce se învață în istoria oficială, țăranii din Transilvania erau mult mai înstăriți decât cei de peste Carpați, astfel încât mulți dintre ei își permiteau să susțină studiile unuia dintre copii. În cele mai multe cazuri, mezinul familiei era trimis la școală, în timp ce frații mai mari erau ținuți pe lângă casă, să ajute în gospodărie. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai Școlii Ardelene a fost Petru Maior. Tatăl său a fost preot unit în satul Căpușu de Câmpie. La școala din acel sat a absolvit studiile primare Petru Maior. Fiul unui preot de țară, ajuns protopop la Reghin, și-a permis ulterior să își continue studiile la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, fiind bursier al acestei instituții de învățământ chiar dacă nu împărtășea doctrina religioasă a bisericii care susținea școala. Apoi ajunge la Colegiul din Blaj, pentru a-și desăvârși educația la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma și la Facultatea de Drept a Universității din Viena.
Gheorghe Șincai, un alt intelectual ardelean, reprezentant al Şcolii Ardelene, își are originile în satul Șinca Veche, din Țara Făgărașului, chiar dacă el s-a născut în localitatea Râncu, județul Mureș. Ca majoritatea corifeilor Școlii Ardelene, și Gheorghe Șincai a îmbrățișat religia greco-catolică. A studiat la Târgu Mureș, Blaj, Cluj, Viena și Roma. A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (peste 300). În anul 1784, a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie, propus de episcopul Grigore Maior. În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: „Abecedarul”, „Gramatica”, „Aritmetica” și „Catehismul”, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi.
Liderii pașoptiști, urmașii Scolii Ardelene
Simion Bărnuţiu
Pe fondul emancipării culturale și sociale a românilor din Transilvania începută de Școala Ardeleană, apar tot mai mulți intelectuali români proveniți din rândul țărănimii și chiar fii de iobagi. Alexandru Papiu-Ilarian a fost fiul preotului din satul Bezed, Axente Sever, fiu de țăran din Frâua, Simion Bărnuțiu provenea dintr-o familie săracă din satul Bocșa, județul Sălaj. Simion Balint, fiu de țăran născut în satul Copăceni, județul Cluj. Avram Iancu, cel mai cunoscut lider pașoptist din Transilvania, a fost, la rândul său, fiul unui țăran înstărit din Vidra de Sus, județul Alba. Asta nu l-a împiedicat să urmeze cursurile Liceului Catolic din Cluj și apoi ale Facultății de Drept din aceeași localitate. Tatăl lui Avram Iancu, român de origine, era un mic slujbaș în administrația imperială, având funcția de „jude domenial”.
Învățătura, o problemă de mentalitate
Gheorghe-Şincai
Spre deosebire de Moldova sau Valahia, unde țăranii aveau acces extrem de limitat la sistemul de învățământ, școlile sătești fiind aproape inexistente, în Transilvania exista o rețea de școli bine pusă la punct și în mediul rural. Mai mult decât atât, familiile de țărani, chiar și unii iobagi, puteau să-și permită școlarizarea copiilor. Conform unui document despre care a scris cercetătorul hunedorean Dorin Petresc, la sfârșitul secolului al XVII-lea, țăranii români din Transilvania trăiau ceva mai bine decât mulți dintre agricultorii de subzistență din ziua de astăzi. După cum spune documentul intitulat „Conscripţie urbarială” a domeniului Castelului Hunedoara, întocmit la 1681-1682, în limbile latină şi maghiară, din numărul total al familiilor, circa 24 la sută posedau o avere mică. Restul de 76 la sută era reprezentat de familiile mijlocii şi bogate. În medie, un clan familial iobăgesc deţinea: patru boi, plug cu brăzdar de fier, două vaci, cai, oi, porci, capre, stupi. La 1682, cel mai înstărit iobag hunedorean era Prodan Balint din Nădăştia, cu – trei cai, 16 boi, 6 vaci, 150 oi, 36 porci, stupi.
