Ioan Suciu a murit în închisoarea de la Sighet pe 27 iunie 1953. A fost primul episcop greco-catolic arestat de comunişti în noaptea „cuţitelor lungi“ româneşti în care a început desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma. A fost un vinovat fără vină, închis pentru curajul de a fi luptat făţiş şi cu virulenţă împotriva sovietizării ţării.
„Cetatea Bisericii lui Hristos pe pământul românesc e lovită de fiii întunericului. Dar nu vă înfricoşaţi, nu şovăiţi! Să nu scrieţi pe paginile istoriei cuvintele «laş» şi «trădător»! (...) Eu nu pot crede că neamul acesta şi fiii Bisericii lui Hristos între români să formeze un sinistru iarmaroc de trădători. (...) În aceste umiliri, în aceste dureri şi batjocuri, ameninţări şi lovituri, în aceste răni vor fi înmormântaţi vrăjmaşii lui Dumnezeu, iar dacă va fi nevoie, îi vom îneca în sângele nostru.“ Acesta era mesajul Episcopului de Blaj, Ioan Suciu, în scrisoarea pastorală transmisă tinerilor greco-catolici din dieceza sa, în 13 octombrie 1948. Îndemna la rezistenţă până la ultima suflare, rezistenţă loială şi dârză, rezistenţă obligatorie şi esenţială, căci erau vremurile în care comuniştii îşi ascuţeau secerile spre a reteza din rădăcină tot ce însemna tradiţie în România. Se răsturnau valorile. Dar episcopul ştia că ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri. Şi se deda cu fiecare ocazie la apărarea credinţei sale strămoşeşti şi a poporului său.
UN EPISCOP POPULAR
Ioan Suciu era cel mai tânăr între episcopii greco-catolici din România. Era ager la minte şi aspru la vorbă, mereu cu un ochi deschis către societate şi către activităţile politice care tulburau viaţa cetăţii. Avea şi harul de a vorbi pe înţelesul generaţiei tinere. Era un episcop popular. Din 1947, la un an după ce Episcopul Alexandru Rusu al Maramureşului a fost respins de Guvernul Petru Groza, Suciu a fost numit de Sfântul Scaun Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş. Din această funcţie de conducere a avut o activitate anticomunistă făţişă, asiduă, neîncetată, i-a îndemnat pe oameni să reziste în faţa puhoiului roşu ce se revărsa de la Răsărit şi să rămână drepţi în credinţa lor.
Înţelesese încă de pe la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial cum avea să arate viitorul. I-a prevenit pe credincioşii care veneau să-l asculte, i-a povăţuit, i-a îmbărbătat cum a fost omeneşte posibil. Securitatea n-a întârziat să se autosesizeze în cazul Suciu. A fost permanent pe urmele lui şi el a ştiut, dar asta nu l-a împiedicat să-şi continue predicile „aţâţătoare”.
De pildă, chiar înainte de toamna electorală, fatală!, a lui 1946, în vară aşadar, a susţinut o serie de conferinţe la Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din Bucureşti. Agenţii de informaţie au reţinut cum Ioan Suciu nu s-a ascuns după vreo perdea şi a luat în deşert numele lui Stalin. Mare păcat în plin avânt marxist-leninist!
STALIN, CA SAMSON
A rămas totul scris în arhivele Securităţii, publicate de CNSAS: „[A făcut] aluziuni răutăcioase la adresa aliaţilor noştrii (sic!) din Răsărit, întrebuinţând următoarea comparaţie: «Stalin se aseamănă cu Samson din Biblie, care, orbit, a voit să lovească pe adversarii săi şi a dărâmat stâlpii templului, pierind şi el împreună cu cei aflaţi în templu. Aşa va cădea şi Stalin sub ruinele dărâmăturilor sale», scria într-o notă informativă sursa „Mihai“. Şi ca el mai raportau şi alţii. „Episcopul Suciu, la conferinţa cu subiectul «Adevărul», vorbind în faţa unui public extrem de numeros, a atacat sistemul de inducere în eroare pe toate planurile, practicat de URSS, relata şi „Ion“, în 26 iunie 1946.
Sunt unii care măsoară fericirea cu ceasul (nota informatorului: URSS??)... 6 ore de lucru, 8 ore de lucru, 10 ore de lucru. Vai vouă care aţi transformat viaţa într-un ceasornic.
ŞEFUL SPIRITUAL AL LUI MANIU
La finalul seriei de conferinţe, s-a făcut un raport elaborat asupra activităţii şi personalităţii sale. Aflăm, astfel, că auditoriul său bucureştean s-a mărit de la o zi la alta, că episcopul „a luat poziţie în contra comunismului, pe care l-a combătut“, că la conferinţa cu subiectul „Unde-i fericirea?“ a zis: „Sunt unii care măsoară fericirea cu ceasul (nota informatorului: URSS??)... 6 ore de lucru, 8 ore de lucru, 10 ore de lucru. Vai vouă care aţi transformat viaţa într-un ceasornic“. Raportul se încheia cu o caracterizare a subiectului supravegheat: câteva date biografice de rutină, o înşiruire de prietenii şi relaţii din Bucureşti (monseniorul Ghika şi sora sa, consulul general Chinezu, secretarul general din Ministerul de Externe Stoica, Haţieganu şi fiul), urmate de câteva detalii – „bine văzut în cercurile anglo-americane, de la misiunea americană a primit cadou pâine şi sardele proaspete, „călătoreşte în clasa treia, pe tampoane, dispreţuieşte confortul“, „mic de statură, uscăţiv, pare un ostaş al lui Christos, asemeni figurilor lui El Greco, şi probabil cel mai important aspect, „e şeful spiritual al lui Maniu, Bădăcinul fiind în dieceza lui Suciu”.
TERIBILUL AN 1948
Ioan Suciu şi-a menţinut discursul public chiar şi după ce comuniştii s-au aşezat adânc în fotoliile parlamentare, după alegerile din noiembrie 1946. Însă anul 1948 a fost cu adevărat cel mai negru din istoria personală a episcopului, dar şi a Bisericii Greco-Catolice. De fapt, destinul său s-a suprapus cu soarta acestei biserici. Au fost anihilaţi în aceeaşi manieră, lent şi concertat.
Presiunile faţă de Biserica Greco-Catolică s-au intensificat chiar la începutul anului, fapt ce l-a determinat pe episcop să convoace în februarie 1948 o adunare a preoţilor din dieceza sa. Le-a spus că vor veni vremurile cele mai grele, că se vor martiriza pentru credinţă, iar cine ezită în faţa acestei previziuni e liber să plece înainte să fie prea târziu. „Bisericii Române Unite îi lipseşte încă frumuseţea martiriului şi a prigoanei. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai prigoana ne va putea da sfinţi şi va putea arăta lumii ceea ce suntem: fii şi apostoli ai bisericii adevărate”, spunea el într-o predică din februarie 1948. Nu era vreun complex mesianic şi nici o atracţie spre jertfă supremă pentru a spori orgoliul personal ori al Bisericii. Nu, nu era nicio autosuficienţă în vorbele acestea, ci pur şi simplu, felul său de a-i îmbărbăta pe oameni.
DEZNĂDEJDEA UNOR COMUNIŞTI
Din primăvară, comuniştii, în frunte cu Gheorghiu-Dej, au lansat o campanie anticatolică, ce prefigura intenţia de desfiinţare a acestei biserici. Momentul lămuritor a apărut chiar în mai 1948, la Blaj, unde se comemora centenarul Revoluţiei paşoptiste. Acolo, Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan i-a chemat pe greco-catolici – turmă rătăcită de la adevărata credinţă, zicea el – să vină sub aripa Bisericii Ortodoxe. Ioan Suciu, gazda ceremoniei, a fost împiedicat să-i răspundă lui Bălan şi a părăsit Câmpia Libertăţii în semn de protest. Apelul la unire a fost reluat în iunie 1948 de noul Patriarh Justinian Marina, căruia Suciu i-a răspuns la obiect: „Biserica Catolică niciodată nu a fost rătăcită. Sunt rătăciţi acei care vor să servească interesele neamurilor străine“.
Pe 3 septembrie 1948 a fost demis din funcţie prin decret guvernamental. Însă a continuat să-şi desfăşoare activitatea de episcop şi administrator apostolic. În anticiparea actului de destituire, a pornit într-un amplu turneu prin Cluj şi Mureş, în care a renunţat la aluziile privind ilegitimitatea regimului politic: „Suntem conduşi de străini şi toate se pun la cale de către aceştia. Străinii ar trebui daţi afară, căci până când aceştia conduc, nu va fi linişte“. Predicile sale adunau sute de oameni de prin satele ardelene, încât agenţii Securităţii se declarau copleşiţi: „Prin predicile rostite de acest episcop, membrii organizaţiilor politice au rămas foarte deprimaţi, fiindcă acesta prin cele spuse le-a irosit munca depusă cu atâta trudă“, arăta o notă privind un pelerinaj din 8 septembrie în Sânmartinul de Câmpie.
UN CREZ: ŞI MÂINE ESTE O ZI
Agitatorii comunişti erau deznădăjduiţi, iar Suciu era mai efervescent şi vivace decât oricând. „Mie nu-mi este frică, pentru că spun numai adevărul şi dacă azi mă închide, mâine scap, fiindcă aşa merg lucrurile: azi e rău, dar mâine va fi bine”, spunea el, optimist, convins că încă trăieşte între oameni. Nu era însă adevărat. În septembrie, comuniştii au trecut la ofensivă, pentru a mai alina deznădejdea agitatorilor.
Blitzkrieg-ul împotriva greco-catolicilor a debutat cu o campanie de strângere de semnături pentru unirea cu ortodocşii. Din aproape 2.000 de clerici, numai 36 (deşi autorităţile sperau să fie, totuşi, 38) de preoţi au acceptat. La 1 octombrie 1948, s-a hotărât organizarea unui aşa-zis sinod, unde să se proclame unirea celor două biserici. Episcopul Iuliu Hossu şi Ioan Suciu i-au excomunicat pe acei preoţi care au colaborat din diecezele lor. Pe 2 octombrie, Suciu le spunea enoriaşilor adunaţi în catedrala din Blaj: „În curând se vor sigila porţile bisericilor catolice, dar noi nu trebuie să disperăm fiindcă aceasta înseamnă slăbiciune, înseamnă că cei ce vor să ne desfiinţeze se tem de noi“. Înţelegea că nu mai era cale de întors şi mai înţelegea că duşmanul nu era decât unul singur, nu arunca vina şi asupra ortodocşilor: „Să nu credem că actul de trecere a fost cerut de preoţii ortodocşi; el a fost cerut de miniaturile neruşinate ale duhului rău”.
LUNGUL DRUM SPRE SIGHET
Lovitura de graţie a fost dată în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948, când Ioan Suciu, împreună cu toţi ceilalţi episcopi greco-catolici, a fost arestat. Toţi, într-o noapte. El, primul. A parcurs un drum lung: întâi, a ajuns în beciurile Ministerului de Interne din Bucureşti, apoi a fost dus la vila Patriarhiei de la Dragoslavele, unde însuşi Justinian Marina i s-a înfăţişat pentru a-l convinge să accepte „revenirea la ortodoxie“ în schimbul libertăţii. A refuzat categoric. Au urmat: mănăstirea de la Căldăruşani, transformată în lagăr, din nou în beciurile Ministerului, unde a fost anchetat şi torturat, închisoarea Văcăreşti şi, în octombrie 1950, închisoarea din Sighetu-Marmaţiei. La Sighet au fost adunaţi toţi episcopii catolici, atât de rit răsăritean, cât şi occidental.
Era seara de 27 octombrie 1950 când preoţii au ajuns în faţa penitenciarului Sighet. Au fost înghesuiţi toţi cei nou-veniţi în a doua cameră din stânga, de lângă intrare – relata preotul Ioan Ploscaru, care a stat alături de Suciu încă de la Bucureşti. „Aici aveam saltele şi paturi individuale. A doua zi ne-au dus la magazia de efecte. Eram introduşi acolo pe rând să ne predăm hainele civile şi să îmbrăcăm zeghea vărgată. Primul care a intrat a fost episcopul Ioan Suciu. După un timp, iată-l că apare: când am fost toţi îmbrăcaţi în uniformă ne priveam mirat, ca nişte necunoscuţi”. Zeghea nu i-a schimbat câtuşi de puţin. Au rămas împreună când le-a fost mai greu. Ioan Suciu avea 43 de ani când a trecut pragul penitenciarului Sighet. S-ar fi putut zice că era om în floarea vârstei. Însă a fost supus unui regim draconic: l-au lăsat să moară de foame, amăgindu-l că îl vor trata special. L-au închis după o vreme într-o cameră izolată, fiind bolnav de stomac, şi i-au spus că e spre binele lui, că va primi un meniu mai bun şi aşa era ferit de lăcomia celorlalţi colegi de celulă. Regimul alimentar a fost special, într-adevăr: o zi mânca, o zi - nu. A murit de distrofie la stomac şi de otită cronică, contractată în beciurile Ministerului de Interne.
LOTUL 1953
Într-o noapte, Ioan Suciu, deja grav bolnav şi mutat în celula 44, alături de alţi episcopi, a început să strige „Tatăl nostru“ şi „Născătoarea“. Colegii de celulă, treziţi brusc din somn, încercau să-l liniştească, de teamă că îl putea auzi gardianul. Episcopul Iuliu Hossu s-a dus lângă patul lui, i-a dat dezlegarea sacramentală. Ceilalţi l-au vegheat, până la ora 00.40 din ziua de 27 iunie 1953, când şi-a dat ultima suflare. Sighetul mai răpusese fizic încă un român în anul 1953, când părea că îi va decima pe toţi până la ultimul. Lotul 1953 al martirilor de la Sighet a fost format, printre alţii, de: Iuliu Maniu (5 februarie), Gheorghe Brătianu (23/27 aprilie), Sebastian Bornemisa (16 iulie; fost primar al Clujului), Aurel Baciu (12 decembrie; decan al barourilor de avocaţi din Târgu Mureş şi Timişoara), Ion Cămărăşescu (fost ministru de Interne, deputat).
Trupul episcopului Ioan Suciu a fost dus în Cimitirul Săracilor, aruncat într-o groapă comună, iar mormântul a fost nivelat, să nu i se mai găsească urma. Fizic, a fost anihilat. A rămas, însă, un reper moral. A fost propus pentru canonizare la Vatican, alături de episcopii Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu.
MAGHIARII L-AU PUS ÎN FAŢA PLUTONULUI DE EXECUŢIE
Ioan Suciu s-a născut la Blaj, pe 4 decembrie 1907, în familia modestă şi numeroasă a preotului Vasile Suciu. Deşi în copilărie era pasionat de botanică şi zoologie, după absolvirea liceului, a plecat la Roma, la colegiul grec Sfântul Atanasie. După şase ani de studii la institutul Angelicum, a fost hirotonit preot la Roma, în 1931.
Întors în ţară, a intrat profesor de religie şi de limba italiană la liceul comercial de băieţi şi la Academia de Teologie din Blaj. Apoi, a fost numit episcop la Oradea, în iulie 1940, şi a lucrat alături de Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu. Aici a trăit din plin momentul dramatic al Dictatului de la Viena şi al ocupaţiei horthyste. În toamna lui 1944 chiar a fost la o fracţiune de secundă de a fi executat de armata maghiară în retragere.
S-a întâmplat aşa: un ofiţer ungur a intrat în Episcopia de Oradea, însoţit de alţi soldaţi. Din cine-ştie-ce motive, l-au scos afară pe Ioan Suciu şi pe părintele Foişor, secretarul său, şi l-au acuzat pe episcop că ar fi fost informator al trupelor române, cărora le-ar fi indicat poziţiile maghiarilor. N-au vrut să audă nicio explicaţie a lui Suciu, l-au pus la zid, gata să-i execute pe ambii clerici cu mitraliera. Cei doi preoţi şi-au dat dezlegarea reciproc şi au aşteptat puhoiul de gloanţe. Chiar când să se deschidă focul, un proiectil a explodat în apropiere şi soldaţii s-au răspândit, să se pună la adăpost. Condamnaţii la moarte au rămas în picioare. Au scăpat numai la intervenţia unui ofiţer cu grad superior care le-a explicat maghiarilor că nu se poate face execuţie fără judecată şi nu au probe suficiente pentru asta. S-au dus cu Domnul în treaba lor, preocupaţi de operaţiunile militare urgente, i-au lăsat în pace pe preoţii uluiţi şi convinşi că numai un miracol dumnezeiesc i-a scos din încurcătură teferi.
I SE SPUNEA EPISCOPUL TINERILOR
Principala preocupare a lui Ioan Suciu a fost chestiunea aducerii tinerilor în preajma bisericii. A început să vorbească mai mult pe limba lor. A editat manuale de religie pentru clasele primare şi secundare, dar din dorinţa de a le fi cât mai aproape, a înfiinţat revista „Marianistul“, dedicată exclusiv copiilor. Prin intermediul întregului corp clerical şi al profesorilor de religie, revista a ajuns în toate şcolile ardelene în timp scurt. Ulterior, pentru că a dorit să lărgească cercul cititorilor şi înspre studenţime, revista a fost înlocuită cu „Tinerimea Nouă“, pe care iniţial o redacta integral singur. A fost numit Episcopul Tinerilor, nu numai pentru eforturile sale, ci mai ales pentru că acestea găseau un răspuns în tinerii greco-catolici. Predicile sale adunau zeci de tineri cu fiecare ocazie. A scris şi îndreptare creştine pentru viaţă şi familie, volume precum „Eroism“, „Mama“ sau „Rănile Domnului“ fiind încă repere de conduită pentru toţi creştinii cumsecade.
