Unii oameni s-ar mulțumi cu mila celorlalți, decât să aibă parte de indiferența lor. Chiar dacă mila pare înjositoare pentru cei obișnuiți cu succesul, e mai bine să inspiri milă decât nimic, afirmă cei slabi de înger. „Unora le este atât de teamă să inspire indiferență încât orice minciună … li se pare preferabilă” – spune cu franchețe un reputat pianist contemporan[1].
Într-adevăr, nu sunt puțini aceia care cred că în viață e mai bine să inspiri milă decât nimic. Transpunând tema pe fondul legăturii noastre cu Dumnezeu, oare sperăm să primim mila Domnului pentru a nu avea parte de indiferența lui? Sau facem orice să-i câștigăm mai întâi atenția și pe urmă mila? Ei, bine, pentru a întrezări răspunsuri, timpul Postului Mare sosește la timp.
În goana lumii de astăzi, bazată foarte mult pe exaltarea interesului propriu, nu prea mai facem o pasiune din abstinențe sau introspecții sufletești. Este firesc ca Păresimile – asemănate cu o trecere prin deșert – să ne reamintească de acel climat de confruntare necesar alegerii binelui și lucrurilor care ne conferă cu adevărat siguranță. Cei patruzeci de ani de viață clandestină ai Bisericii sub comunism rămân în acest sens o școală a pustiului care oferă învățăminte perene.
Trebuie să recunoaștem că asceza persecuției credinței, nu numai că nu l-a depărtat pe Dumnezeu de sufletul omului, ci a făcut posibilă reînnoirea încrederii. Mulți își pierd speranța în timp de pace, înșelați de viclenia Răului deversat peste noi. Profitând de libertate, diavolul s-a străduit cu multă viclenie să ne sugereze gustul adaptării Adevărului la spiritul lumesc, la comoditate, la compromis, la abandonul bătăliei interioare. Postul mare ne oferă însă mijloacele pentru a ne opune strategiei Răului, fiindcă nu este posibilă ridicarea din minciună fără umilire, fără golirea de sine, fără violența pe față contra vanității.
Asceza zilelor până la Paște nu este o cale de a capta atenția, dar nici mila lui Dumnezeu. Contrastul ilustrat de Pilda fariseului și a vameșului este foarte edificator, fiind invitați să redescoperim marea luptă cu sine însuși ca să depășim binomul indolență/milă. Adică să ne permitem gustul libertății Adevărului prin întâlnirea cu dragostea răstignită a lui Hristos. Să contemplăm prin jertfă și rugăciune ceea ce ne face sărmani, să vedem diferența între ceea ce suntem sau credem că suntem, ca să ne ținem mai bine strânși de mâna străpunsă a Domnului. Și să recunoaștem că Dumnezeu nu ne tratează cu indiferență, neavând nevoie de strategii pentru a-i-se capta atenția. El singur continuă să-și arate răbdarea față de trădările noastre și ne împărtășește, în același timp, mila sa salutară.
Între indiferența și compasiunea lumii, da, Dumnezeu rămâne întotdeauna alături de noi.
+ MIHAI, episcop
[1] Andrei Vieru, Elogiul vanității, Humanitas, 2016, p. 92.
