Să zicem că uneori ai motive să te enervezi. Te supără nu ştiu cine, ai primit o veste proastă, ţi s-a stricat ceva, ai datorii... Ai justificările tale şi te arăţi revoltat. Alteori însă suntem supăraţi fără argument (nici tu nu ştii de ce te simţi „aşa”). Încerci să dai vina pe vreme, pe insomnii, că unul ţi-a făcut vreo vrajă, dar nu merge. Sunt teorii frivole. Cu toate acestea, căutăm mereu în altă parte cauza nevrozei noastre. Mai rar ne amintim să ne privim pe noi, deşi, destul de des, noi suntem pricina.
Una dintre suferinţele majore ale individului e generată de starea de neacceptare faţă de propria persoană. Nu se îngăduie pe sine şi asta îl face nervos. Aşa e: ne revoltăm şi suntem supăraţi pe noi, când detectăm din ce în ce mai multe neputinţe în propria persoană (şi se întâmplă şi la vârste mici). Fie nu acceptăm istoria, trecutul, ce am decis, cât am făcut sau ce anume am ales. Ne răscoleşte fără scrupul amintirea unui gest greşit. Nu ne iertăm sau ne simţim aiurea în prezent, în vreo relaţie cu celălalt. Nu ne mai ne place ce simţim, cât gândim. Nu acceptăm ce ritm avem. Sau suntem incomozi în propria piele. Şi credem că e vina noastră! Apoi, ne întristăm ucigător, sau ne înfuriem, nu ne mai suportăm. Ulterior, cică „justificaţi”, ne sancţionăm. Intrăm în duşmănie cu noi înşine. Nu ne permitem, nu ne mai lăsăm, nu ne îngăduim nici cea mai mică bucurie. Că suntem supăraţi pe noi. Nervoşi! Întreg procesul însă poate căpăta proporţii mult mai însemnate, cu repercusiuni nocive: fie te poţi însingura, retrage din sfera socială, fie, din neîncredere în tine, renunţi la dezvoltarea personală, fie te pedepseşti, creându-ţi agresiv poveri şi năzuinţe care te doboară.
Sigur, nu totdeauna deţinem conştiinţa procesului descris. Dar îl putem descoperi, prin diferite forme de discernământ. Există în psihoterapie, o şcoală, numită adleriană, fondată de A. Adler, care facilitează trecerea de la logica personală la simţul comun. Adler afirmă că fiecare om îşi însuşeşte de-a lungul existenţei un mod original de a gândi, numit logică personală. Este specifică fiecăruia şi diferă de la un individ la altul. Ea se formează din experienţe, din relaţii, legături familiale, din diferite atitudini, amintiri păstrate din trecut. Toate au modelat modul de a privi realitatea şi propria persoană. Dacă nu este obiectivă, această logică afectează acut (sau cronic) înţelegerea realităţii. Nu înţelegi şi nu interpretezi corect traseul vieţii şi legăturile cu ceilalţi şi te comporţi defectuos cu propria persoană. Ajungi să te refuzi pe tine. Privind aspecte din fiinţa ta (gânduri, idei, simţiri...) reamintindu-ţi gesturi şi experienţe personale, rişti uneori să le clasifici negativ, apoi extinzi bolnăvicios în alte zone pozitive şi anulezi total valoarea propriei persoane. Iar generalizarea e ucigătoare. Devii (fără să vrei) propriul duşman. Nu ţii cu tine, nu te accepţi, eşti în conflict cu viaţa ta. Devii nervos, recalcitrant. N-ai stare. N-ai răbdare (nici cu tine, nici cu celălalt). Şi nu înţelegi de ce!
Când însă conştientizezi calitatea acestei logici şi avansezi către un simţ comun, în sensul să observi mult mai obiectiv realitatea vieţii tale şi frumuseţea propriei persoane, începi să-ţi însuşeşti o perspectivă sănătoasă de a înţelege lumea ta interioară. Şi îţi îngădui (fără teamă) să simţi pace şi seninătate. Trecerea se face prin înţelegerea corectă a lucrurilor, prin formularea adecvată a unor enunţuri de genul: „Eu sunt…” sau „viaţa mea....”, în care să constaţi valoarea a ceea ce eşti şi a realităţii în care te afli.
De altfel, capacitatea de acceptare a propriei persoane e o achiziţie enormă (şi necesară). E o condiţie a stării de bine indicată de majoritatea terapeuţilor şi spiritualilor. Iar prin „acceptare” nu înţelegem să aprobăm păcatul şi nici să ne orientăm privirea numai asupra calităţilor, ci acceptarea e orientată mai ales asupra limitelor proprii. În niciun caz ele nu sunt obstacole sau handicapuri în calea fericirii, ci, culmea, limitele sunt un dar enorm. Ele provin intenţionat chiar de la Creator. Dorinţa lui a fost ca noi fim aşa, să nu ne risipim aiurea energia, să nu ne împrăştiem crezând că putem face oricând, oricum, de toate, să ne păstrăm pentru ceva anume. Mai mult, aceleaşi limitele ne vin în ajutor: indică locul în care putem să fim fericiţi, ne modelează în oameni înţelepţi, ne fac să înţelegem că avem nevoie unul de altul... şi, mai ales, de Dumnezeu.
Înseamnă că acceptarea propriei persoane nu e o resemnarea, nu e „n-am încotro” (asta ar produce iar starea de frustrare), ci este un moment bucurie că „eşti aşa”. A. Goettmann spunea că Dumnezeu, atunci când te priveşte, de fiecare dată te vede frumos. A te vedea şi tu la fel este un dar enorm pe care ţi-l oferi tu ţie însuţi (însăţi).
