O POVESTE CUTREMURĂTOARE: ”M-a salvat o lacrimă”

M-a salvat o lacrimă – imnul vieţii lui Angèle, „înviată” în ziua în care doreau să o deconecteze de la aparatele care o ţineau în viaţă.

de Emanuele Boffi

Povestea unei femei considerată moartă şi care lăcrimând i-a făcut pe ceilalţi să înţeleagă că nu este „o legumă”. Acum a scris o carte pentru a-şi povesti drama.

Salvată de o lacrimă! Este incredibilă povestea prin care a trecut Angèle Lieby, o franţuzoaică care a ieşit din starea vegetativă persistentă, dramă povestită într-o carte care s-a vândut deja în 200 de mii de exemplare în Franţa şi în care ea arată cum medicii o considerau deja moartă şi se purtau cu ea asemenea unui „obiect” care merita un sfârşit „demn”.

Să auzi în întuneric
Istoria lui Angèle, o muncitoare de 57 de ani a început pe 13 iulie 2009 cu o migrenă puternică. Se duce la spitalul din Strasburg, discută cu medicii care nu „înţeleg nimic”, nu mai aude bine, începe să vorbească cu dificultate, respiră greu şi îşi pierde starea de conştienţă.

Un diagnostic neinspirat îi face pe medici să o intubeze şi să-i inducă o comă farmacologică. O comă din care, aparent, nu se mai trezeşte, este considerată o „legumă”, spre disperarea soţului Ray şi a fiicei Cathy, deja mamă a două fetiţe. În realitate însă Angèle aude totul, chiar dacă nu vede nimic. În jurul ei este un negru apăsător şi doar întuneric. Povestind acele zile în care în jurul patului său se strâng medicii şi familia, scrie: „Trebuia să aud totul pentru a înţelege ce se întâmplă!” Îşi dă seama că este conectată la o maşină şi intuieşte că este hrănită printr-o sondă. Dar înţelege mai ales că medicii o consideră moartă. După trei zile de comă în care corpul ei se deteriorează continuu, pe 17 iulie un medic – pe care în mod ironic îl numeşte „doctul Sensibilitate” – îl sfătuieşte pe soţ să rezerve un loc în cimitir şi să contacteze pompele funebre pentru a alege sicriul. Angèle aude totul. Încearcă să zbiere, însă rămâne mută. Îşi dă seama că soţul o ţine de mână, însă nu are forţa să se mişte. Simte că medicii o înţeapă, însă nu le poate spune ce simte celor care „se află afară”: „Ceea ce simţeam nu corespundea cu ceea ce transmiteam”, scrie ea în carte.

Tatăl Nostru şi lacrima
Medicii sunt din ce în ce mai insistenţi cu soţul ei, situaţia este disperată, „trebuie să fie deconectată de la aparate”. Un sfat căruia Ray i se opune („nu vom accepta niciodată”), în timp ce Angèle recită Tatăl Nostru.

Pe 25 iulie, ziua de naştere a soţului ei, intră în cameră Cathy care îi spune că aşteaptă un al treilea fiu şi că şi-ar dori mult ca bunica să-l vadă măcar. Acesta este momentul în care „imposibilul” se întâmplă: o lacrimă se prelinge din ochii „moartei”. O singură lacrimă care-i permite fiicei să-i avertizeze pe medici. Urmează mişcare degetului mic. În acel corp „îmbălsămat” exista viaţă!

Prima zi de primăvară. Din acel moment Angèle renaşte. Studii mai aprofundate asupra corpului care părea un cadavru au arătat că suferea de sindromul Bickerstaff. Recuperarea care o conduce la o vindecare completă este lungă şi anevoioasă. Soţul o însoţeşte consecvent, notându-şi într-un carneţel progresele. Între timp Angèle învaţă încet să-şi facă înţelese sentimentele; o minge dăruită de soţ o ajută să-şi recupereze mobilitatea membrelor.

Pe 14 august părăseşte pentru prima dată patul. Progresele lente îi permit să devină din ce în ce mai independentă de maşini: învaţă din nou să vorbească, să mănânce, să relaţioneze cu ceilalţi. Pe 30 ianuarie 2010 se întoarce acasă. Pe 20 martie, prima zi de primăvară, iese din casă.

Bijuteria mea
Astăzi, cu ajutorul jurnalistului Hervè de Chalendar, şi-a relatat istoria care poate fi citită într-o nouă apariţie editorială „Una lacrima mi ha salvato” – „M-a salvat o lacrimă” (Editura San Paolo, 168 de pagini, 14,90 Euro). O carte în care Angèle, vorbind despre „mica experienţă”, atrage atenţia asupra celor care mult prea repede văd în anumiţi bolnavi doar „legume” şi nu oameni: „O persoană poate fi conştientă chiar dacă aparent se află într-o comă ireversibilă”.

Povestea ei ne învăţă că „trebuie să ştii să depăşeşti propriile suferinţe pentru a avea încredere în viaţă. Dacă astăzi mă simt mai fragilă decât de obicei – spune ea, mâine pot avea credinţa că pot escalada munţii”. Are un singur regret: că nu a putut să păstreze acea lacrimă: „Mi-aş fi dorit să o păstrez pentru totdeauna, să o ţin într-o cutie precum o bijuterie şi să o pot admira din când în când”.

Traducere: Andrei Hrişman

Sursa: totustuus.it