Marți, 24 ianuarie 2016 a avut loc rugăciunea dedicată unității creștine în catedrala noastră. Au fost prezenți reprezentanți ai confesiunilor istorice din București – romano-catolici, ortodocși, armeni, calvini și luterani.
Meditația la evanghelia zilei a fost ținută de domnul Episcop Vicar Dr. Daniel Zikeli, pastorul parohiei luterane din capitală. A fost remarcată prezența arhiepiscopului de București, monseniorul Ioan Robu, a episcopului său auxiliar, monseniorul Cornel Damian, a episcopului armean Datev Hagopian, a preotului profesor Dr. Mihai Săsăujan de la Facultatea de teologie ortodoxă.
La sfârșitul rugăciunii Preasfințitul Mihai a adresat un cuvânt de bun venit și mulțumire.
Cuvântul PS Mihai:
Înainte de Crăciun am descoperit o carte cu un titlu care m-a intrigat: Elogiul vanității. Autorul este un reputat pianist care și-a menținut alături de muzică pasiunea pentru matematică. În volumul său de cugetări provenite din experiența personală, am aflat o pagină simpatică despre „Invidie și milă”.
Plecând de la zicala veche „mai bine să provoci invidie decât milă”, autorul ne îndeamnă să depășim aparența pentru a nu ne instala în prejudecăți. „În măsura în care e inspirată de doar de nenorociri eventuale, mila e preferabilă invidiei” – spune el mai departe. Pe scurt, nu orice compătimire este demnă sufletește, dacă ascunde frica de a nu trăi ceea ce trăiește cel nenorocit. De aceea trebuie fugit de astfel de mile cu multă vioiciune. Iar invidia, culmea, nu e un lucru rău dacă ascunde disprețul față de prostia cu care ne resemnăm să nu facem nimic sub pretextul lașității de a ne expune. „Fiecare cu crucea lui, toți cu crucea comună a invidiei până și pe crucea altora”- conchide autorul cu umor foarte fin.
Aceste lucruri mi se păreau potrivite pentru a schița un salut de bun venit în catedrala Sfântul Vasile cel Mare. Mulți dintre noi cred că e mai bine să inspiri milă decât nimic. Indiferența celorlalți pare – nu-i așa – o grozăvie formidabilă. Decât să fim ignorați sau scoși afară din istoria publică, mila pare mai confortabilă.
Cei patruzeci de ani de viață clandestină sub comunism a Bisericii din care fac parte, n-au fost, de fapt, decât încrederi repetate care și-au revelat mult mai târziu sensul lor profund. Am datoria de reaminti acest adevăr într-un context destul de zbuciumat pe care Octava „ecumenică” ni-l propune de câțiva ani încoace. „Unora le este atât de teamă să inspire indiferență – spune autorul cărții mele -, încât orice minciună … li se pare preferabilă.
În lupta cu spiritul acestei lumi trecătoare și false, nu vom pierde nimic dacă accentuăm nițel sensul nimicului nostru. Asta nu ne lipsește de speranță. Din contră! Înmulțindu-se ocaziile în care umilința (umilirea!) noastră trebuie să iasă la lumină, experiența eșecurilor sau trăirea păcatului devin, de fapt, întâlniri cu chemarea lui Hristos. Și vom fi în felul acesta feriți de compromisurile care coboară Adevărul la josnicia noastră.
Exprimându-vă tuturor recunoștința pentru prezența dumneavoastră aici, în această seară, să dăm mulțumită pentru acest timp petrecut împreună, amintindu-ne că trebuie să fim pururi „la cuvântul lui” Isus.
