Dragă frate,
Astăzi, în ziua sfinţilor Prunci Nevinovaţi (ritul latin), în timp ce continuă să răsune în inimile noastre cuvintele îngerului adresate păstorilor: "Vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul" (Lc 2,10-11), simt nevoia să-ţi scriu. Ne face bine să ascultăm încă o dată această veste; să ascultăm din nou că Dumnezeu este în mijlocul poporului nostru. Această certitudine pe care o reînnoim an de an este izvorul bucuriei noastre şi al speranţei noastre.
În aceste zile putem experimenta cum liturgia ne ia de mână şi ne conduce la inima Crăciunului, ne introduce în Mister şi ne duce puţin câte puţin la izvorul bucuriei creştine.
Ca păstori am fost chemaţi pentru a ajuta să crească această bucurie în mijlocul poporului nostru. Ne este cerut să ne îngrijim de această bucurie. Doresc să reînnoiesc cu tine invitaţia de a nu lăsa să ni se fure această bucurie, din moment ce de multe ori dezamăgiţi - şi nu fără motiv - de realitate, de Biserică, sau chiar dezamăgiţi de noi înşine, simţim tentaţia de a ne afecţiona de o tristeţe dulceagă, fără speranţă, care pune stăpânire pe inimi (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 83).
Crăciunul, din păcate pentru noi, este însoţit şi de plâns. Evangheliştii nu şi-au permis să mascheze realitatea pentru a o face mai credibilă sau apetisantă. Nu şi-au permis să realizeze un discurs "frumos" dar ireal. Pentru ei Crăciunul nu era un refugiu imaginar în care să se ascundă în faţa provocărilor şi a nedreptăţilor din timpul lor. Dimpotrivă, ne anunţă şi naşterea Fiului lui Dumnezeu învăluită într-o tragedie de durere. Citându-l pe profetul Ieremia, evanghelistul prezintă asta cu mare cruzime: "Un ţipăt s-a auzit în Rama. Plângere şi tânguire mare. Rahela îşi plânge copiii" (2,18). Este geamătul de durere al mamelor care plâng moartea copiilor lor nevinovaţi în faţa tiraniei şi a setei neînfrânate de putere a lui Irod.
Un geamăt pe care şi astăzi putem continua să-l ascultăm, care ne atinge sufletul şi pe care nu putem şi nu vrem să-l ignorăm nici să-l reducem la tăcere. Astăzi printre oamenii noştri, din păcate - şi scriu asta cu profundă durere -, se ascultă încă tânguirea şi plânsul atâtor mame, al atâtor familii, pentru moartea copiilor lor, a copiilor lor nevinovaţi.
A contempla ieslea înseamnă a contempla şi acest plâns, înseamnă a învăţa şi să ascultăm ceea ce se întâmplă în jur şi să avem o inimă sensibilă şi deschisă la durerea aproapelui, în special când este vorba despre copii, şi înseamnă să fim şi capabili de a recunoaşte că şi astăzi se scrie acest trist capitol al istoriei. A contempla ieslea izolând-o de viaţa care o înconjoară ar înseamnă a face din Naşterea Domnului o frumoasă poveste care ar trezi în noi sentimente bune, dar ne-ar priva de forţa creatoare a Veştii Bune pe care Cuvântul Întrupat vrea să ne-o dăruiască. Şi tentaţia există.
Este posibil a trăi bucuria creştină întorcând spatele acestor realităţi? Este posibil a realiza bucuria creştină ignorând geamătul fratelui, al copiilor?
Sfântul Iosif a fost primul chemat să păzească bucuria mântuirii. În faţa crimelor atroce care se petreceau, sfântul Iosif - exemplul omului ascultător şi fidel - a fost capabil să asculte glasul lui Dumnezeu şi misiunea pe care Tatăl i-o încredinţa. Şi pentru că a ştiut să asculte glasul lui Dumnezeu şi s-a lăsat condus de voinţa sa, a devenit mai sensibil la ceea ce îl înconjura şi a ştiut să citească evenimentele cu realism.
Astăzi şi nouă, păstorilor, se cere acelaşi lucru, să fim oameni capabili să ascultăm şi să nu fim surzi la glasul lui Dumnezeu şi astfel să putem fi mai sensibili faţă de realitatea care ne înconjoară. Astăzi, având ca model pe sfântul Iosif, suntem invitaţi să nu lăsăm ca să ni se fure bucuria. Suntem invitaţi s-o apărăm de Irozii din zilele noastre. Şi ca sfântul Iosif avem nevoie de curaj pentru a accepta această realitate, pentru a ne ridica şi a o lua în mâini (cf. Mt 2,20). Curajul de a o proteja de noii Irozi din zilele noastre, care devorează nevinovăţia copiilor noştri. O nevinovăţie frântă sub povara muncii clandestine şi sclave, sub povara prostituţiei şi a exploatării. Nevinovăţie distrusă de războaie şi de emigrarea forţată cu pierderea a tot ceea ce comportă acest lucru. Mii dintre copiii noştri au căzut în mâinile bandiţilor, ale mafiilor, ale negustorilor de moarte care singurul lucru pe care-l fac este să devoreze şi să exploateze nevoile lor.
Numai ca exemplu, astăzi 75 de milioane de copii - din cauza urgenţelor şi a crizelor prelungite - au trebuit să întrerupă instruirea lor. În 2015, 68% dintre toate persoanele obiect al traficului sexual în lume erau copii. Pe de altă parte, o treime dintre copiii care au trebuit să trăiască în afara ţărilor lor au făcut asta prin mutare forţată. Trăim într-o lume în care aproape jumătate dintre copiii care mor sub vârsta de 5 ani mor de malnutriţie. În anul 2016 se calculează că 150 de milioane de copii au îndeplinit o muncă fiind minori, mulţi dintre ei trăind în condiţii de sclavie. Conform ultimului raport elaborat de UNICEF, dacă situaţia mondială nu se schimbă, în 2030 vor fi 167 de milioane de copii care vor trăi în sărăcie extremă, 69 de milioane de copii sub 5 ani vor muri între 2016 şi 2030 şi 60 de milioane de copii nu vor frecventa şcoala primară de bază.
Să ascultăm plânsul şi tânguirea acestor copii; să ascultăm şi plânsul şi tânguirea mamei noastre Biserici, care plânge nu numai în faţa durerii procurate în fiii săi cei mai mici, ci şi pentru că ea cunoaşte păcatul unora dintre membrii săi: suferinţa, istoria şi durerea minorilor care au fost abuzaţi sexual de preoţi. Păcat care ne face să ne ruşinăm. Persoane care aveau responsabilitatea îngrijirii acestor copii au distrus demnitatea lor. Deplângem asta profund şi cerem iertare. Ne unim cu durerea victimelor şi la rândul nostru plângem păcatul. Păcatul pentru ceea ce s-a întâmplat, păcatul de omisiune de asistenţă, păcatul de a ascunde şi a nega, păcatul de abuz de putere. Şi Biserica plânge cu amărăciune acest păcat al fiilor săi şi cere iertare. Astăzi, amintind ziua sfinţilor Prunci Nevinovaţi, vreau ca să reînnoim toată angajarea noastră pentru ca aceste atrocităţi să nu se mai întâmple printre noi. Să găsim curajul necesar pentru a promova toate mijloacele necesare şi a proteja în toate viaţa copiilor noştri pentru ca aceste crime să nu se mai repete. Să ne însuşim clar şi leal mandatul "toleranţă zero" în acest domeniu.
Bucuria creştină nu este o bucurie care se construieşte la marginile realităţii, ignorând-o sau făcând ca şi cum n-ar exista. Bucuria creştină se naşte dintr-o chemare - aceeaşi pe care a primit-o sfântul Iosif - de "a lua" şi a proteja viaţa, în special pe cea a sfinţilor prunci nevinovaţi de astăzi. Crăciunul este un timp care ne interpelează să păzim viaţa şi s-o ajutăm să se nască şi să crească; să ne reînnoim ca păstori curajoşi. Acest curaj care generează dinamici capabile să conştientizeze realitatea pe care mulţi dintre copiii noştri o trăiesc astăzi şi să lucrăm pentru a le garanta condiţiile necesare pentru ca demnitatea lor de fii ai lui Dumnezeu să fie nu numai respectată, ci mai ales apărată.
Să nu lăsăm ca să li se fure bucuria. Să nu lăsăm să ni se fure bucuria, s-o păzim şi s-o ajutăm să crească.
Să facem asta cu aceeaşi fidelitate paternă a sfântului Iosif şi ţinuţi de mână de Maria, Mama duioşiei, pentru ca să nu ni se împietrească inima.
Cu afect fratern,
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
