Se vor împlini în 22 octombrie 2016 o sută de ani de la nașterea părintelui Bernard (Ștefan) Ștef, călugăr augustinian asumționist, mărturisitor ale credinței catolice în persecuția comunistă, unul din sufletele generoase care au permis, după 1990, reînvierea Blajului.
Cei care l-au cunoscut pe părintele Bernard își exprimă recunoștința pentru mărturia sa preoțească și pentru rugăciune, pentru dăruirea cu care i-a primit și însoțit ani de-a rândul la picioarele altarului Fecioarei săracilor de la Cărbunari.
+ + +
Părintele Bernard a fost o persoană liberă de etichete și de vicleniile care, ticluite anume de cel rău pentru cler, pot întina inimile, transformând până și cel mai profund zel pentru Dumnezeu în statui de ceară pentru vanitate. Era extrem de încântat că Dumnezeu îi acordase harul de a însemna firul speranței într-o viață construită prin răbdare. Era conștient că era vorba despre un breviar al pașilor prin vremi sub Dumnezeu.
Nu uit de cursul asupra catehismului propus magistral, din ianuarie până în iunie 1991, debutanților primului an de teologie în seminarul de la Blaj. În acel timp de după eliberare marcat de multe răvășiri, părintele Bernard era unul din cei mai mici care țineau zi de zi greul misiunii. Aș fi ingrat dacă n-aș pomeni aici de complicitatea părintelui cu Maica Domnului, mulțumindu-mă să spun ce bucurie sufletească iradia când vorbea de harul pelerinajului în casa Fecioarei săracilor de la Cărbunari. Nu sunt puțini cei care știu că părintele Ștef n-o deranja niciodată pe Preacurata cu probleme „materiale”. Apela pentru rezolvarea acestora la sfântul Iosif și era foarte convins de harul ajutorului primit. Așa s-a născut, de pildă, „chioșcul” pentru liturghie de la Cărbunari – sub auspiciile unui serios umor teologic.
Cu doi ani înainte de trecerea sa dincolo, internat într-o clinică la Cluj părintele simțise ceasul plecării. Domnul ni l-a mai lăsat o vreme, bătrânețea neștergându-i rafinamentul, dar nici distincția. Se resemnase demult la ceea ce vârsta îi permitea, căutând să afle întotdeauna un echilibru, astfel ca trăirea cu Domnului să nu-și piardă gustul ofrandei.
Atunci când pleacă dincolo un preot, Biserica suferă o implacabilă sărăcire interioară. Cu toate că patetismul este străin de prospețimea Evangheliei, credința în Hristos fiind în Înviere și nu în nemurire, plecarea părintelui Bernard din mijlocul nostru ne-a lăsat cerniți. Este mai curând un sfârșit de capitol al extraordinarei bunătăți al lui Dumnezeu față de noi, sufletele simple și generoase continuând să ne rămână alături.
+ Mihai Frățilă, episcop
