Cardinalul de Utrecht, Willem Eijk: "A pune capăt vieţii umane însemnă a pune capăt libertăţii"
De M. Chiara Biagioni
"Se putea prevedea această dezvoltare". Nu este deloc surprins cardinalul Willem Jacobus Eijk, arhiepiscop de Utrecht şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor din Olanda. În Olanda, cei doi miniştri al sănătăţii şi al justiţiei au prezentat parlamentului o propunere de lege care tinde să extindă dreptul de a recurge la "sinucidere asistată" şi la cel care nu este în stare terminală, dar consideră încheiată, sau mai bine zis "completată" - aşa se citeşte textual în text - experienţa sa de viaţă. "În ultima jumătate de secol - aminteşte arhiepiscopul - se poate constata o pantă lunecoasă cu privire la discuţia despre posibilităţile de a termina viaţa". Arhiepiscopul prezintă acest parcurs lung şi progresiv: la începutul anilor '80, eutanasia era acceptabilă numai pentru pacienţi care aveau o boală somatică incurabilă şi care aveau să moară în scurt timp. Însă după aceea s-a început să se lărgească această posibilitate pacienţilor care suferă de o boală psihiatrică. Un pas în plus şi s-a ajuns la pacienţi care suferă de o demenţă incipientă sau la persoane cu demenţă, care au lăsat în scris declaraţia lor anticipată cu cererea de a primi eutanasia. Extinderea ajunge apoi să se pună capăt vieţii nou-născuţilor handicapaţi, adică să se intervină asupra persoanelor care n-ar fi fost în măsură să ceară asta. Acum se vrea să se ajungă la persoane care cred, "după o reflecţie serioasă, că au completat viaţa lor". "Era numai o chestiune de timp", afirmă cardinalul. "Poarta, odată întredeschisă, se deschide cu uşurinţă tot mai mult".
Eminenţă, ce se întâmplă?
Există persoane convinse că viaţa lor a "ajuns la capăt pentru că au pierdut persoane dragi, sunt singure sau consideră că viaţa lor nu mai are semnificaţie. Pentru această categorie guvernul vrea să pregătească - în afară de legea despre eutanasie, care nu va fi modificată - o nouă lege care implică posibilitatea ca unei persoane care are o suferinţă fără perspectivă şi insuportabilă, neprovocată de factori medicali şi pentru aceasta are o dorinţă voluntară, bine ponderată şi durabilă de a muri, să-i fie oferită asistenţă la sinucidere. Această asistenţă trebuie să fie oferită de o "persoană care prestează asistenţă în momentul morţii" ("stervenshulpverlener"). Această persoană, care trebuie să aibă o formare specifică şi să fie în posesia unei recunoaşteri oficiale ca atare, nu este în mod necesar un medic, ci poate să fie şi un infirmier sau un psiholog.
Pe baza cărui fundament acţionează guvernul pentru a ajunge la o asemenea decizie?
Guvernul indică drept fundament pentru noua lege autonomia persoanei care are o dorinţă de muri. Guvernul vede autonomia ca o "valoare fundamentală şi un element important fie în etică fie în drept". Autonomia implică şi posibilitatea de a modela propria viaţă şi de a face alegeri personale precum şi dreptul de a decide în ce mod şi în ce mod se vrea să se moară. Până la urmă, avem de-a face aici cu o consecinţă ultimă a eticii autonome, care este etica unei societăţi hiper-individualiste pe care o găsim în Olanda.
După părerea dumneavoastră, ce frici se ascund în spatele unei asemenea propuneri?
Într-o societate extrem de individualistă fiinţele umane sunt singure şi nu au numai dreptul, ci şi obligaţia de a modela viaţa cu propriile forţe. Acest lucru poate să fie dificil pentru o persoană bătrână care a pierdut persoane dragi, prieteni sau relaţii sociale. În loc să se satisfacă cererea de asistenţă la sinucidere ar trebui să se angajeze ca să se depăşească pe cât posibil singurătatea şi celelalte dificultăţi ale persoanelor bătrâne. Asistenţa la sinucidere va putea să descurajeze angajările pentru a îmbunătăţi condiţiile persoanelor bătrâne.
Ce au de spus Bisericile creştine şi liderii religioşi în faţa unor tematici aşa de delicate ca acelea ale vieţii şi morţii?
Biserica şi liderii religioşi trebuie să fie foarte clari. Viaţa umană nu este niciodată numai o valoare instrumentală despre care se poate s-ar putea constata în anumite condiţii că este pierdută, ci este o valoare intrinsecă. Valoarea universală a vieţii umane rămâne mereu, chiar dacă persoana însăşi este convinsă că ea este pierdută. Misiunea noastră este de a ajuta persoanele bolnave şi bătrâne care au pierdut speranţa de a regăsi valoarea vieţii prin oferirea unei îngrijiri paliative adecvate şi prin iniţiative pentru a depăşi singurătatea lor. Alt punct: sfârşitul vieţii, deşi este caracterizat adesea de suferinţă, este pentru multe rude şi prieteni şi un timp preţios pentru a deschide inima lor. În sfârşit, ideea de bază a legii pe care guvernul olandez vrea s-o pregătească este că autonomia persoanei umane, libertatea sa, are în anumite circumstanţe o valoare superioară vieţii. Faptul că valoarea libertăţii este superioară valorii vieţii este şi adevărat, dar viaţa este o valoare fundamentală în raport cu libertatea: fără viaţă nu există libertate. În afară de asta, a pune capăt vieţii umane înseamnă a pune capăt libertăţii umane.
(După agenţia SIR, 15 octombrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu