În primul rând, trei texte introductive: 1. - „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri” (Lc 6, 28); 2. - „Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi” (Rom 12, 14). 3. - „În sfârşit, fiţi toţi într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de fraţi, milostivi, smeriţi; nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea” (1 Pt 3, 8-9).
Acestea fiind spuse, putem vedea că faptul de a nu blestema este practic, un ordin. În Predica de pe Munte, Isus s-a referit la interdicția de a blestema: „Iar Eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru din ceruri” (Mt 5, 44-45).
Cineva se va întreba: „Ce vrea să spună Isus prin toate aceastea? Să-mi iubesc vrăjmașii, care mă prigonesc, care îmi caută răul?”. Da, chiar dacă sună absurd logicii umane, acest lucru ni-l cere Isus. Dacă vom îndeplini voința Sa, ne vom identifica ca și fii ai Tatălui ceresc. Suntem invitați să recunoaștem în celălalt un frate.
Fraternitatea nu este o condiție impusă de sus, dar este ceva ce trebuie construit zi de zi, chiar și printre străini, dacă în realitate suntem creștini. Pentru a fi copiii lui Dumnezeu, în fapt și nu cu numele, știm deja ce avem de făcut.
Lucrurile trebuie făcute așa cum Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a învățat prin exemplul Său. A fi copiii lui Dumnezeu nu înseamnă a avea doar un certificat de botez în buzunar, ci înseamnă să trăim ca atare. Dacă susțin că sunt fiu al lui Dumnezeu, trebuie să mă comport în conformitate cu ceea ce sunt. Nu poate fi altfel. Legile naturale nu pot fi încălcate.
Trebuie să recunoaștem cine este Tatăl nostru, pentru a știi cum să ne comportăm ca și fii ai Săi, în Fiul. Noi, cei botezați, suntem ființe spirituale, suntem persoane chemate la convertire, pentru a ne identifica cât mai mult și mai bine cu Cuvântul și cu voința divină, și să fim ceea ce suntem: „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Fac 1, 26-27).
Persoana botezată va trebui deci să se comporte asemenea lui Dumnezeu Tatăl, care binecuvântează fără discriminare, deoarece „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5, 45). Suntem binecuvântați din belșug de Dumnezeu pentru a fi, în mod exclusiv, o binecuvântare pentru toți.
Altcineva se va întreba: „Cum este posibil să îmi iubesc vrăjmașii? Este posibil să îi binecuvântezi pe cei ce te blestemă sau te persecută?”. Este posibil, chiar dacă nu este deloc ușor. Nu este ușor deoarece, în general, tindem să reacționăm în conformitate cu atitudinile altora. Se spune că pentru fiecare acțiune există o reacție, iar dacă are loc o acțiune de agresiune împotriva noastră este, prin urmare logic, „omenește vorbind”, ca prima reacție (știind deja cine este ispititorul) să fie și ea de agresiune.
Isus însă, a adus o nouă lege poporului Său, o lege care este mai exigentă decât cea precedentă dată de Moise. Legea lui Isus, chiar dacă este dificil de realizat, se poate respecta deoarece în El suntem făpturi noi ale lui Dumnezeu, suntem o făptură nouă, lucrurile vechi au trecut, toate s-au făcut noi. (cf. 2 Cor 5, 17).
Pe de altă parte, creștinul care vrea să-L urmeze pe Isus, trebuie să împlinească ceea ce El spune. Isus a spus: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine” (Mc 8, 34). Nu putem să-L urmăm pe Isus dacă nu ne lepădăm de noi înșine, dacă suntem sclavi ai unor instincte, sau dacă ne agățăm de logica umană care ne invită să urmăm legea talionului.
Prin urmare, trebuie să acționăm în conformitate cu condițiile sau indicațiile ghidului nostru. Care condiții? Amintim, printre altele, iubirea vrăjmașilor, binecuvântarea celor care ne blestemă, facerea de bine pentru cei care ne hărțuiesc și rugăciunea pentru cei care ne jignesc și ne persecută. Dacă un creștin răspunde la aceste solicitări ale lui Isus, față de persoanele cu care are vreo problemă, înseamnă că este Fiu al lui Dumnezeu și ucenic al lui Cristos. Dacă însă nu răspunde la acestea, înseamnă cu nu este încă născut la această viață nouă în Cristos.
Nimeni, absolut nimeni - cu atât mai puțin un preot - nu trebuie să blesteme. Cel care blestemă devine instrument al celui rău. A blestema nu însemnă a vorbi rău de cineva, care este păcat, ci a condamna pe cineva sau ceva la distrugere. Blestemul, conform dicționarului, înseamnă a cere sau a dori ca să se producă un rău cuiva sau ca lucrurile să meargă rău cuiva. Și, în acest sens, blestemul este și un păcat, unul mai grav.
Sfânta Scriptură, atât Noul cât și Vechiul Testament, respinge acțiunea de a blestema. Trebuie să se facă atenție, deoarece blestemul îl rănește mai mult pe cel care îl face. Primul afectat de rău este făptuitorul lui.
Actul blestemului este propriu necredincioșilor și nu al credincioșilor. Blestemul este rezultatul unei inimi îndepărtate de Dumnezeu. Nu există nicio justificare, chiar dacă se pot avea toate motivele din lume, ca un credincios să rostească blesteme.
Sfântul Iacob a expus foarte bine în scrisoarea sa: „Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. Oare izvorul aruncă din aceeaşi vână, şi apa dulce şi pe cea amară? Poate cumva smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce” (Iac 3, 9-12).
Chestiunea însă este clară și simplă. Așa cum un izvor nu poate să dea apă dulce și sărată în același timp, tot așa un credincios nu poate să-L binecuvânteze pe Dumnezeu și apoi să-l blesteme pe aproapele. Atunci când un creștin îl are pe Dumnezeu în minte și în suflet, se împărtășește cu El prin Sfânta Euharistie și meditează la cuvântul Său ziua și noaptea, va fi imposibil ca din gura lui să iasă blesteme, căci gura grăiește din prinosul inimii (cf. Mt 12, 24).
Traducere: Liviu Ursu
