De Antonio Gaspari
Cazuri de demisie a papilor deja au existat în istoria Bisericii, însă figura papei emerit este o realitate complet nouă. Discuţia cu privire la rolul şi la importanţa papei emerit a redevenit de mare actualitate în săptămânile trecute. Chestiunea este complexă şi atinge sensibilităţi diferite. Pentru a intra în miezul temei, în special cu privire la rolul, finalitatea şi semnificaţia papei emerit, agenţia Zenit l-a intervievat pe fratele Maurizio Di Paolo OFMConv, procurator general al Ordinului Fraţilor Minori Conventuali.
Din punct de vedere teologic cum poate fi explicată demisia unui pontif?
A căuta în teologie explicaţia unui eveniment pur şi simplu uman mi se pare excesiv. Trebuie să se recurgă la drept, care are o umanitate pragmatică, pentru a ne obişnui cu ideea că toate slujirile în Biserică sunt încredinţate persoanelor, dar pentru un timp limitat. Limita temporală, în cazul demisiei papei Benedict al XVI-lea, este dată de imposibilitatea fizică de a purta povara unei slujiri aşa de importante cum este conducerea supremă a Bisericii Universale. Norma juridică are datoria de a se adapta la realitatea obiectivă. Încetarea sau renunţarea funcţiei ecleziastice datorită ajungerii la limita de vârstă este o instituţie cunoscută în Biserică pentru episcopi şi parohi, ca şi pentru alte funcţii.
Pontiful, vicar al lui Cristos, este "slujitorul slujitorilor". Cum se conjugă această caracteristică cu exercitarea puterii Bisericii Romei în lume?
Imaginea care explică această aparentă dihotomie este desigur în Spălarea picioarelor de la ultima cină. Păstorul suprem a exprimat în slujire modalitatea sa de conducere. În concret a conduce Biserica, a da directive şi documente pastorale, a găsi persoanele cele mai potrivite ca păstori ai diecezelor şi colaboratori apropiaţi şi, în ultimă analiză, a trebui să decidă cu privire la soarta credinţei a milioane de persoane, este o adevărată slujire. Omul ridicat la Scaunul Petrin se despoaie de orice alt interes şi de orice libertate, pentru a asuma în inima sa şi în mintea sa o singură gândire: mântuirea sufletelor. A trebui să asume responsabilitatea numeroaselor şi gravelor decizii, a exprima gândirea lui Cristos şi a Bisericii, a se comporta în manieră exemplară mereu şi oricum, a se descurca în controversele internaţionale complexe, este cu totul altceva decât exercitare a unei puteri narcisiste şi autoreferenţiale. Imaginea celui dintâi este lavabo a lui Isus, imaginea celui de-al doilea este lavabo a lui Pilat, în care guvernatorul roman, pentru a-şi asigura poziţia (tronul său) şi a nu pune în discuţie favoarea mulţimii, face să curgă, lichefiată, ceea ce rămânea din conştiinţa sa stinsă.
Cu demisia lui Benedict al XVI-lea au fost ridicate chestiuni şi roluri noi. De exemplu, cum ne explicaţi figura de papă emerit? În tradiţie papa demisionar lasă şi haina albă şi nu trăieşte în ţarcul lui Petru. În această privinţă prezintă cronicile că Celestin al V-lea "a coborât de la catedră, a luat tiara de pe cap şi a pus-o pe pământ; şi mantia şi inelul şi s-a despuiat de toate în faţa cardinalilor uluiţi", a redevenit simplu călugăr, în retragere totală din lume...
A vorbi despre tradiţie pentru un singur eveniment, iese din conceptul obişnuit latin. Se pot observa din partea tuturor circumstanţele istorice diferite care fac destul de neasemănătoare cele două evenimente. Alegerea de a păstra numai unele dintre formele exterioare legate de pontificat, cum este reverenda albă şi locuinţa în Cetatea Vaticanului, sunt dictate cu siguranţă de marea înţelepciune a lui Benedict al XVI-lea. Ce loc mai bun decât Cetatea Vaticanului, protejat de ochi şi urechi indiscrete, şi cu sprijinul deplin al pontificatului aflat la conducere? Dacă papa ar fi depus haina albă, care ar fi trebuit s-o îmbrace? Oare purpura cardinalilor? Înţelepciunea a sugerat altceva papei Benedict şi credincioşii sunt mulţumiţi de asta. Dovadă este faptul că apariţiile liturgice foarte rare şi fugare ale papei Benedict sunt mereu însoţite de aplauzele zgomotoase şi spontane ale credincioşilor.
Intervenind la o întâlnire la Gregoriana, Monseniorul Gänswein, prefect al Casei Pontificale şi secretar al lui Ratzinger, a afirmat că odată cu alegerea papei Francisc nu sunt doi papi de iure, ci de facto. Astfel există un papă activ şi un papă contemplativ. Care este opinia dumneavoastră în această privinţă?
Imaginea sugestivă de papă activ şi papă contemplativ este cu siguranţă o lectură inspirată a realităţii actuale, datorată minţii rafinate a prefectului Casei Pontificale. Mai mult decât de a vorbi despre instituţia papei emerit, aş prefera să cred că suntem în faţa aplicării instituţiei emeritatului la autoritatea supremă a Bisericii. ceea ce în urmă cu câteva decenii era inimaginabil, adică alungirea vieţii deci a vârstei senile, cere în acest timp practicii şi dreptului soluţii noi. Desigur, Benedict al XVI-lea este un "contemplativ", totuşi a tipiciza prezenţa a doi pontifi, unul activ şi unul contemplativ, deşi aminteşte de imagini evanghelice încântătoare, iese din tradiţia Bisericii. Cu siguranţă papa Benedict nu va fi ultimul pontif care se va folosi de instituţia emeritatului: este probabil că alţi pontifi după el, în condiţiile sale, vor face aceeaşi alegere. Important este ca să nu se provoace niciodată amestecuri necuvenite şi identificări politice între funcţie şi deţinător: succesiunea apostolică ne impune nouă credincioşilor, clerici şi laici, să exercităm virtutea ascultării faţă de pontiful care şade pe scaunul petrin şi exercită această slujire, şi nu faţă de alţii. În practica şi în simţirea credincioşilor toate acestea sunt clare, în pofida faptului că alternanţa oricărei funcţii ecleziastice aduce cu sine nostalgii şi dorinţe legate de figurile predecesorilor şi succesorilor, aşa cum putem vedea deja în schimbarea parohilor şi a episcopilor la conducerea comunităţilor ecleziale.
(După Zenit, 2 august 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
