Despre moartea episcopului greco-catolic Tit Liviu Chinezu la Sighet erau scrise ici și colo, pe internet mai ales, niște relatări groaznice. Se spunea că ar fi fost lăsat intenționat să moară de frig iarna cu geamul deschis, sau că a fost găsit singur lângă o baltă de sânge. Ei bine, documentele cercetate recent de către Biserică arată că a petrecut până în ultima zi de viață alături de colegii săi episcopi, și că a fost mărturisit cu o zi înainte de a muri, de către viitorul Cardinal Alexandru Todea.
Iată, mai jos, mărturia părintelui Coriolan Tămâian reținută de Postulatură:
«În 12 ianuarie 1955 i s-a făcut rău [episcopului Chinezu], nu mai vorbea, nu mânca, până în dimineața zilei de 15 ianuarie. Noi căutam să-l «acoperim», să nu-l vadă paznicul, ca și cu episcopul Frenţiu și cu episcopul Suciu, altfel îi ducea de acolo să moară. A intrat întâmplător paznicul, un rutean, l-a văzut bolnav, a sesizat gardianul, care l-a transportat împreună cu mine în altă cameră, de o persoană, spunând că va fi dus la spital, ceea ce eu am contestat. El s-a prins de mine, de reverul hainei, nu voia să plece. Peste două ore a murit. »[1]
Am răsuflat ușurat citind aceste pasaje.
Apoi, m-am uitat din nou la text.
Și a apărut un alt sentiment.
E acel sentiment care poate apărea atunci când vezi un film o catastrofă, că nu te impresionează atât explozia, cât un detaliu aparent colateral: o stradă blocată de mașini, un om care fuge pe acoperiș. Un mic detaliu, dar un detaliu care conține în el parcă mai mult decât toată grozăvia evenimentului care tocmai se desfășoară la nivel colectiv.
Să ne amintim apoi de Evanghelie. Isus, atunci când merge să-l învie pe Lazăr, suspină întru sine și plânge… nu la prima veste, clară, că Lazar a murit, ci la micile detalii ale discuției cu Marta si Maria. «Unde l-ați pus»? Zis-au Lui: «Doamne, vino și vezi». Și a lăcrimat Isus.» (Ioan 11,34).
Astfel, micile detalii contează uneori mai mult decât tot prăpădul de care aflăm sau pe care-l suportăm, și tocmai ele ne fac să plângem, ne ating și ne pot schimba viața, acolo unde viața se poate schimba și se poate atinge din interior. Pentru că în aceste detalii e cuprins omul întreg, cu miezul bun a ceea ce a făcut și dorit el în viață, dincolo de spectacol, decor și imaginație.
Ei bine, la finalul pasajului de mai sus, care pe mine la început m-a liniștit, mi-a atras atenția gestul final: «El s-a prins de mine, de reverul hainei, nu voia să plece. Peste două ore a murit.»
O mână care zvâcnește, care apucă haina celuilalt cu toată puterea unui om care nu vrea să moară, dar știe că va muri. Singur. Iată ceva mai teribil decât toate lucrurile pe care le imaginam singur, citind povești inventate pe internet. Simți o viață întreagă cuprinsă în acea smucitură de braț.
Și e mult mai sugestiv și parcă mai înduioșător acest gest, ca mărturie a unui episcop, decât orice alt testament. Fără strigăte, fără spirit apocaliptic. Simplitatea și duioșia unui frate care se agață de celălalt frate, trecând spre moarte, fără să zică nimic, spune de mii de ori mai multe decât ar spune cuvintele.
«Nu voia să plece». «S-a prins de mine».
Iată că acești oameni, care au murit pentru Hristos și pentru biserica pe care o conduceau, care nu au cedat și au știut bine ce fac, ei bine… erau totuși oameni. Erau atașați de viață, de ziua de azi sau de mâine, de clipa de față, de frații lor de celulă. Nu se transformaseră în stane de piatră, nu deveniseră niște stoici insensibili.
Dacă vrem un cuvânt de final de la episcopul Chinezu, eu cred că în acest gest păstrat peste timp e scrisă o carte întreagă, semnată «Episcop Tit Liviu, Sighet, 1955».
Să rămânem oameni, chiar dacă ne e greu.
Să rămânem mereu împreună.
Iar acolo unde am pus piciorul în prag pentru credință, să nu ne ascundem umanitatea și să compensăm prin energia inimii.
Nota Redacției
Episcopul Chinezu a fost consacrat arhiereu în lagărul de la Căldărușani, în cadrul Sfintei Liturghii clandestine, celebrată în noaptea dintre Duminica Paștilor și Lunea din Săptămâna luminată, 1949.
