Viaţa creştină nu înseamnă „să stai în pace până la sosirea în Cer”, ci „să mergi în lume şi să-l vesteşti pe Isus” care s-a făcut asemenea nouă pentru a-i împăca pe oameni cu Tatăl: astfel a evidenţiat papa Francisc la omilia Sfintei Liturghii celebrate sâmbătă, în capela Casei Sfânta Marta din Vatican.
Viaţa creştină nu înseamnă să stai într-un colţ şi să-ţi trasezi o cale care să ducă comod în Cer, ci presupune un dinamism care determină la rămânerea „pe cale” şi la vestirea lui Cristos care ne-a împăcat cu Dumnezeu, pentru aceasta făcându-se asemenea nouă.
Cu obişnuitul mod profund şi direct de a argumenta, papa Francisc s-a oprit asupra fragmentului din liturghia zilei, luat din Scrisoarea Sfântului Apostol Paul către Corinteni, în care se insistă asupra cuvântului „reconciliere”, folosit de cinci ori. Apostolul Neamurilor utilizează acest cuvânt alternând „forţă” şi „duioşie”, întâi îndemnând pentru ca apoi să implore, spunând: „Vă implorăm deci în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”
„Dar ce este reconcilierea? Înseamnă oare a lua unul dintr-o parte şi altul din cealaltă parte şi a-i pune să stea împreună? Nu, aceasta este doar un aspect al împăcării. Adevărata reconciliere constă în faptul că Dumnezeu, în Cristos, a luat asupra sa păcatele noastre, făcându-se păcat pentru noi. Iar când noi mergem să ne spovedim nu înseamnă că noi ne spunem păcatul iar Dumnezeu ne iartă. Nu, nu este aşa. La scaunul de spovadă noi îl aflăm pe Isus Cristos când ne mărturisim păcatul, spunându-i: Acesta îţi aparţine, iar eu te fac să fii păcat încă o dată. Iar lui Isus îi place acest lucru, pentru că aceasta i-a fost misiunea: de a se face păcat pentru noi, încât noi să fim eliberaţi”.
În aceasta constă frumuseţea şi „scandalul” mântuirii împlinite de Isus. Dar este în acelaşi timp şi misterul din care Paul se alimentează cu zel şi îl împinge să meargă mai departe, spunând tuturor în mod repetat cât este de minunată iubirea şi Dumnezeu care „l-a dat morţii pe unicul Fiu pentru mine”. Însă, există riscul de a nu ajunge niciodată „la acest adevăr” atunci când începem să „devalorizăm viaţa creştină”, reducând-o la o listă de aspecte de respectat, pierzând astfel însufleţirea şi forţa iubirii conţinute de viaţa creştină.
„Dar filosofii spun că pacea este o anumită linişte într-o desfăşurarea ordonată a vieţii; un fel de totul ordine şi linişte…Însă aceasta nu este pacea creştină ce este o pace ce decurge în mod activ şi de aceea neliniştit, cu dorinţa de a duce mai departe mesajul reconcilierii. Zelul apostolic nu înseamnă să faci prozeliţi şi statistici de tipul: în acest an au crescut creştinii în această ţară, în această mişcare…. Statisticile sunt bune, ajută, dar nu este facerea de prozeliţi ceea ce Dumnezeu vrea de la noi. Ceea ce Domnul doreşte este tocmai vestirea acestei reconcilieri, ce reprezintă chiar miezul mesajului său”.
Ultimele cuvinte ale omiliei insistă asupra neliniştii interioare trăite de Paul, Pontiful vorbind în mod insistent despre ceea ce defineşte „coloana” vieţii creştine, faptul că „Cristos s-a făcut păcat pentru mine, iar păcatele mele sunt acolo, în Trupul şi în Sufletul său! „Acest lucru este nebunesc” – spune Papa – „dar este splendid, este adevărul! Acesta este scandalul Crucii!”
„Să-i cerem Domnului să ne dea această vie nelinişte de a-l vesti pe Isus, să ne dea un pic din acea înţelepciune creştină ce ia naştere tocmai din coasta Sa străpunsă, din iubirea Sa faţa de noi. Şi să ne convingă asupra faptului că viaţa creştină nu este o terapie terminală, acea stare de pace în aşteptarea Cerului. Nu, viaţa creştină înseamnă a fi prezenţi pe cale şi în viaţa încărcată de spiritul lui Paul, al iubirii faţă de Cristos, iubire care să pună stăpânire pe noi, să ne îmboldească, să ne îndemne, să ne umple de emoţia care se simte atunci când ne dăm seama că Dumnezeu ne iubeşte. Să cerem acest har!”
Sursa:ro.radiovaticana.va
