De Teodor Burnar
Mi-am luat o armă. Nu vă speriaţi! De fapt, o aveam în posesie de peste un sfert de secol. Şi vecinii mei o au, dar se pare că nu o folosesc. Foarte important, e o armă legală. E o armă pe care o poţi purta cu tine tot timpul. Şi chiar e indicat să o faci. Ar fi o greşeală să o laşi acasă şi să n-o iei la lucru. E o armă letală. Dar, curios lucru, nu provoacă teroare. Ba dimpotrivă, elimină răul. E singura armă ce răspândeşte linişte. Singura armă care aduce zâmbetul pe buze. Singura armă care aduce speranţă.
Inventatorul armei a fost - ţineţi-vă bine, n-o să vă vină să credeţi - Isus. Iar arma pe care El ne-a lăsat-o moştenire nici nu riscă să fie mâncată de rugină, nici nu ne poate fi furată vreodată de hoţi. Şi e soluţia la toate problemele noastre. Această armă, pe cât de puternică, pe atât de nebănuită, este: rugăciunea.
Sunt oameni care îşi revendică bunăstarea, de orice natură ar fi ea, din propriile eforturi. Oameni „înarmaţi” cu un întreg arsenal de repere materiale care par să le certifice nu doar succesul, ci şi autodeterminarea. Când, de fapt, aşa cum frumos a afirmat la un moment dat un fruntaş al Bisericii, „Chiar şi când reuşim ceva prin noi înşine, facem tot cu ajutorul lui Dumnezeu”.
De la „Tatăl Nostru” încolo, rugăciunea este cadoul Cadoului divin pentru umanitate. Este expresia atenţiei Lui personalizate pentru fiecare dintre noi. Este invitaţia lui Dumnezeu la convorbire. Este momentul – unic, special, inimitabil deşi repetabil – pe care El ni-L acordă pentru a ne asculta păsurile şi a ne cântări frământările, doleanţele, rugăminţile.
Sunt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra, iar rugăciunea este unul dintre ele. Lăsaţi-i pe alţii, fii ai veacului, să-şi etaleze „armele” de care sunt atât de mândri. Noi, creştinii, avem ceva mult mai redutabil. Pentru că noi ştim, în pofida a ceea ce spun cărţile de self-help, că sunt puţine lucruri pe care le putem controla, dar că putem ajuta prin rugăciune la modelarea lucrurilor. Noi ştim că, prin rugăciune, o rugăciune întărită de onestitate în toate rânduielile vieţii, putem obţine orice. N-a existat un moment în care să nu fiu răsplătit de Dumnezeu – înzecit – când mi-am făcut datoria. Când am făcut ceea ce conştiinţa şi credinţa îmi dictau să fac.
Dumnezeu nu ne-a cerut să ne rugăm, pentru că I-ar plăcea să ne vadă în genunchi. Deşi, la fel de adevărat, „Omul nu este niciodată mai mare, decât în genunchi în faţa lui Dumnezeu” (Napoleon). Dumnezeu n-aşteaptă în rugăciune nici osanale, nici hiperbole, nici discursuri elaborate. În rugăciune, Dumnezeu ne aşteaptă. Reformulând, rugăciunea este podul la capătul căruia ne aşteaptă Dumnezeu. Rugăciunea este dezbrăcare de sine, mostră implicită de fidelitate, mărturisire tainică de credinţă. Dar şi reconfirmarea Legământului dintre Creator şi copiii Lui.
Şi dacă v-aţi rugat, şi n-aţi primit încă răspunsul la rugăciunile voastre, e poate pentru că nu l-aţi auzit. Fiindcă „Dumnezeu oferă trei răspunsuri la rugăciune: 1. Da! 2. Încă nu 3. Am ceva mai bun în minte”.
Supărarea mea, deznădejdea mea, teama mea, îmi dovedesc lipsa mea de credinţă. Un om cu credinţă ştie că Dumnezeu, într-o milisecundă, poate să schimbe totul. Or, atunci când trec prin astfel de încercări, realizez că e momentul să-mi reîncarc „arma”. Şi să lupt în continuare, pentru că, dincolo de tranşeele lumii, ne aşteaptă Pământul Făgăduinţei. Stăruiţi în rugăciune. Înarmaţi-vă cu Dumnezeu, şi veţi fi invincibili.
