De Sorina am vrut să scap încă din clipa în care am aflat că eram însărcinată și am făcut aproape tot ce mi-a stat în putință pentru a-mi atinge scopul… Ea a fost menită să se nască și să trăiască, iar acum e sprijinul meu.
Am trei copii, trei fete. Pe toate le-am adus pe lume înainte de revoluția din ’89. Elena, Daniela și Sorina. Mi-ar plăcea să vorbesc despre toate în aceiași termeni, dar inima nu mă lasă. Pe una dintre ele o iubesc mai mult, o iubesc, de fapt, cel mai mult. Lăsați-mă să-mi spun mai întâi povestea și judecați-mă după aceea!
— Doi sunt de ajuns, Ovi!
— Faci un păcat, Melania! Un păcat de moarte, nu te gândești?
— Am eu vreo vină că sunt obligată să fac copii?
— Las-o!
— De unde știi ce e?
— Mă refer la ea, la sarcină, nu știu ce e… și nici nu contează!
— Imi dedic toată viața acestei cauze? Nu e deloc simplu să crești trei copii, Ovidiu!
— Fă orice, numai nu omorî copilul! mi-a zis pe un ton imperativ soțul meu.
Pe vremea lui Ceaușescu, avorturile erau interzise. Cele care au trecut prin această perioadă știu la ce mă refer, cele care nu, au auzit, probabil, de la mamele lor. Nu vreau să insist prea mult asupra acestui subiect, să dau detalii dureroase. Cert e că am făcut tot posibilul să scap de copil.
— Melania, mă forțezi să te urmăresc!
— Ți-am zis să mă lași în pace! Ți-am zis o dată!
— Tu chiar nu îți dai seama că vrei să iei viața unui copil?
— Nu e copil! Habar nu ai! La două luni nu se poate vorbi de așa ceva!
— La două luni îi bate deja inima, Melania! mi-a zis pe un ton extrem de tandru Ovidiu. M-a văzut cărând greutăți. Am făcut-o special ca să declanșez un avort. V-am spus că am încercat multe… Ovidiu nu putea înțelege și, în general, bărbații nu pot înțelege cum e să ai doi copii mici, născuți la doar un an distanță unul de altul și să mai fii însărcinată și cu al treilea. Plus că nu mi-era deloc ușor cu banii.
— Scap eu de el!
— Măcar nu mai spune cu voce tare, să nu te audă astea mici!
— Oricum astea mici nu înțeleg nimic, i-am răspuns lui Ovi.
— Dacă nu înțeleg, simt. Ce fel de model le ești?
— Hai, nu exagera! Ce să simtă ele?
— Simt că nu ești mulțumită cu starea în care te afli! Ești mama lor! Simt absolut tot!
— Și ce vină am eu? Ce vină am?
În zadar încercam să-l conving pe soțul meu că e bine cum fac eu, nu cum vrea el. Dar prin vocea lui parcă vorbea Dumnezeu, iar eu mă încăpățânam să-l aud. Sarcina își urma evoluția firească, lunile treceau, burtica se rotunjea, copilul creștea. Într-o zi, am născut. Era fetiță, i-am spus Sorina, după preferința soțului. Perfect sănătoasă, întreagă, frumoasă chiar. La vremea aceea, nu o vedeam cine știe ce. Acum o văd ca pe cea mai frumoasă fată din lume, zeița și viața mea. Da, viața mea… 0 să înțelegeți mai târziu de ce, pentru că povestea mea de-abia acum începe!
Au crescut toate, Elena, Daniela și Sorina. Am făcut sacrificii enorme ca să le ofer un trai decent, am renunțat, practic, la viața mea. La un moment dat, a venit și timpul plecării. Elena și Daniela s-au măritat și s-au mutat la casa lor. Sorina, mezina, nu dădea semn de nimic.
— Cât mai ai de gând să stai după coada noastră?
— Mamă, dacă vrei, mă mut în chirie, nu e o problemă…
— Așa, și cu ce îți plătești tu chiria dacă nu ai de muncă?
— Îmi găsesc eu ceva, stai liniștită! Spune-mi doar dacă îți stau pe cap! mi-a răspuns Sorina pe un ton incredibil de calm.
Tocmai asta mă enerva la ea. Avea o răbdare titanică. Mă credeți sau nu, uneori o vedeam ca pe un dușman al meu. Cred că acest sentiment s-a născut din perioada în care eram însărcinată cu ea și în care făceam orice să scap de ea… Mi-a părut rău mult timp de ceea ce am încercat să fac atunci, pentru că Sorina a fost un copil bun, cel mai bun dintre toate fetele mele și cel mai cuminte. Nu-mi ieșea din cuvânt, mă ajuta fără să-i spun eu, era blândețea întruchipată, zânița mea. Cu toate astea, mi se părea cam moale. Voiam să-i dau un imbold, s-o determin să facă ceva, să-și trăiască și ea viața. Avea aproape 24 de ani și ea locuia tot cu noi. Pe de altă parte, soțul meu, Ovidiu, o lăsa în pace.
— Femeie, o să plece și o să-ți fie dor de ea!
— E spre binele ei, dragă, ar trebui să o mai impulsionezi și tu…
— Dacă ea nu vrea… Poate nu om fi toți sortițiunui om…
— Dar poate că da! Toți avem perechea noastră. Sigur o are și Sorina, numai că trebuie să mai și facă ceva pen-tru asta…
— Are timp, Melania! Are!
— Ei, are… Are 24 de ani, e singurul lucru cert pe care îl deține. Iar anii nu se întorc! Își pierde tinerețea ca o fraieră…
Nu știam că Sorina auzise tot. Da, auzise tot… Din acest motiv, a doua zi ne-a sunat de la o colegă a ei și ne-a spus, prin telefon, că și-a găsit chirie. Făcuse ce făcuse și scăpase de noi, bănuiesc că asta era în mintea ei. Era a doua oară, în viața mea și a copilului meu, când încercam să mă „debarasez” de ea. Din interior, lucrurile aveau motivații, să spunem, bune. Intențiile mele nu erau, în esență, rele. Dar cineva, undeva, mă vedea și mă urmărea și în curând avea să-mi arate într-un fel sau altul valoarea copilului meu.
S-a întâmplat într-o dimineață. 0 dimineață în care eu nu m-am mai putut trezi. Imi amintesc doar ziua în care am deschis ochii din nou. Făcusem un atac cerebral și toată partea stângă îmi era paralizată. Cine credeți că a fost persoana pe care am văzut-o după ce m-am născut a doua oară?
— Mamă, sunt eu! Mă recunoști? Sunt eu, Sorina…
— Elena, Daniela… unde sunt?
— Vor veni și ele… Cum îți e? Spune-mi ce simți… Vorbea cu aceeași căldură și cu aceeași răbdare, avea aceiași ochișori senini, poate, de data asta, atinși de o ușoară umbră de tristețe…
— Unde sunt, Sorina?
— Te-au adus de la terapie intensivă…
— Cât timp a trecut?
— 9 zile!
— 9 zile? Ce am făcut în vremea asta?
— Nu contează… Important este că ai deschis ochii…
Am realizat că nu-mi simțeam mâna stângă… și nici piciorul stâng… îmi doream ca niciodată o baie fierbinte. Nu aveam cum. I-am comunicat Sorinei dorința mea. M-a spălat ea, așa cum a putut. Ajunsesem să fiu îngrijită de copilul meu. După externare, am ajuns acasă tot cu Sorina. Mă aștepta Ovidiu. Îmbătrânise brusc, era aproape alb. Probabil că îl speriase foarte tare evenimentul. Fetele mele, celelalte două, își tot amânau sosirea.
— Elena și Daniela nu au venit?
— Au spus că vin și ele, Melania…
— De ce nu sunt aici?
— Vor fi! Nu te mai gândi acum la asta! a încercat să mă calmeze Ovidiu. Pentru mine, șocul fusese uriaș. Brusc, m-am văzut neputincioasă, fără o mână și fără un picior. Nu doresc nimănui să-și imagineze cum e…
Perioada de recuperare avea să dureze foarte mult, iar șansele de vindecare sută la sută erau aproape un vis. Insă, în toată zbaterea aceasta a mea, cineva trebuia să fie mereu lângă mine. și fizic, și moral. Iar singura care a preluat sarcina, fără să-i ceară cineva, fără să-i sugereze cineva sau fără să o roage a fost Sorina.
— Fetița mea, o să mă ierți vreodată?
— De ce, mamă? De ce să te iert? Nu am avut curajul să-i spun de ce. Era ca și când i-aș fi spus „Iartă-mă că AM VRUT să te omor!”. Eram prea slabă pentru așa ceva… Mi-am dat seama de-abia acum, după douăzeci și cinci de ani, de ce își dorea atât de mult Sorina să vină pe lume, de ce nu a ținut cont de toate tâm-peniile pe care le-am făcut în timpul sarcinii ca să scap de ea. Ca să-mi dea și mie a doua șansă la viață! Pentru că ea și-a sacrificat viețișoara ca să aibă grijă de mine, fără să se plângă vreodată de acest lucru.
