Am recitit zilele acestea câteva pagini scrise de Nicolae Steinhardt despre bunătatea sufletească. „Degeaba le-am avea pe toate: inteligența, cultura, istețimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (…) dacă suntem răi, haini. Mojici și vulgari, proști și nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei și inteligența și erudiția și supradoctoratele și toate congresele internaționale la care luăm parte (…) Nimic nu poate înlocui și suplini nițică bunătate sufletească, nițică bunăvoință, toleranță, înțelegere. Nițică susținută bună cuviință. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii”. Existențial absentă din inima omului contemporan, bunătatea lui Hristos, bunătatea de care ducem atâta lipsă, trebuie câștigată pentru a semăna cu Isus.
Suntem foarte surprinși de faptul că Isus vorbește atât de puțin despre postul de mâncare? O face doar atunci când rugăciunea trebuie să aibă o susținere de intensitate, exprimând stăruința și deschiderea pentru jertfă în timpul când El, mirele, nu va mai fi vizibil între nuntași.
Postirea nu e o doar o purificare scoasă din context, nu ține de filosofia de a fi vegan, nici de redobândirea potențialului corporal și nu e nici o simplă dietă medicală. Practica postului este o spadă care susține sufletul în fața renunțării la tot ceea ce nu e lucrul lui Dumnezeu! Bunătatea nu se construiește fără sacrificii.
Dacă Isus nu amintește mult de renunțarea la mâncare, vorbește, în schimb, foarte mult de păcat, de iertare, de schimbarea inimii pentru a-l recunoaște pe Dumnezeu. Vorbim azi extrem de puțin despre spovadă, transformând statura creștină într-un acces la o siropoasă îndurare divină, unde nu mai trebuie să faci nimic ca să te schimbi. De aceea postirea s-a pierdut și se pierde în Biserică mai ales acolo unde s-a delăsat practica mărturisirii păcatelor. Or dacă învierea din propriul păcat nu-ți oferă gustul bunătății și al împăcării cu Dumnezeu și cu aproapele, iată, e semn că sacrificiul are încă multe să ne învețe.
Rețeta de succes pe care ne-o prezintă evanghelia duminicii dinaintea primei săptămâni de Păresimi (Matei 6, 14-21)) este iertarea fraților, postirea în taină – numai jertfa neștiută de alții e adevărată! – și detașarea de asigurările cu care ne construim viitorul. A renunța la comodități și ușurătate. A reînnoi simțul jertfei, purificând neobosita și vana grijă față de eul personal. A reînvăța, altfel spus, cât face Dumnezeu pentru noi. Fiindcă molia, rugina și hoții nu vor răpi niciodată ceea ce am scris împreună cu El prin stăruință, jertfă și iubire.
+Mihai, episcop
