Adesea ne întrebăm dacă viața noastră e bine-plăcută lui Dumnezeu. Poate de aceea fariseul își invoca meritele în rugăciune, iar fratele mai mare supușenia fără iubire față de propriul tată. Dacă Dumnezeu ar fi un personaj lumesc, cu toții ne-am repezi, nu-i așa, să-i intrăm în grații? Deci, nu e greu a-l iubi pe Dumnezeu, ci mai curând a-l iubi pe om? Cert este că, orice anestezie contra acestei sensibilități față de semeni, ne lipsește de harul pe care numai suferința îl aduce, orientându-ne spre stânga lui Isus. De aceea, în această viață e momentul de a ne ridica și a cere ajutor – în spiritul evangheliilor duminicilor trecute: „N-am merite, știu că nu te pot cumpăra, nu mă pot încrede în ce fac. Iartă-mă pentru dragostea ta, dă-mi timp să mă schimb, dă-mi curajul și puterea de a mă căii”.
A-ți educa inima nu e simplu. A-ți forma mintea e mult mai ușor, fiindcă la studiu fiecare face cât poate. Interioritatea sufletească trebuie să aibă parte de altceva ca să se schimbe: acele experiențe tari, de viață, care te fac după ce trec să fi, de fapt, alt om. De ce e atât de greu să-ți schimbi inima? Din cauza fricii de a suferi. Ne strâmtorăm inima din teama de a nu privi, de a nu asculta, de a nu înțelege, de a nu vedea rostul asumării suferinței celuilalt. Și pierdem, astfel, simțul sacrificiului care este cheia civilizației.
În Evanghelii nu numai Isus schimbă viața altora. El însuși se lasă atins de credința celor pe care-i întâlnește și se schimbă în întâlnirea cu suferința oamenilor și cu rugăciunea lor. Când suntem reținuți în a ne deschide inima, protejându-ne în fața durerii și a sfâșierii pe care ea o aduce cu sine, fie ne justificăm, fie ne indignăm. În spațiul interior al vulnerabilității celui de lângă noi îl întâlnim însă pe Isus, cel care va judeca viața noastră. Iar, dacă vrem să fim de-a dreapta Lui, trebuie să-i urmăm simțămintele, apropiindu-ne de ceilalți.
E plină istoria de persoane care, din iubire și compasiune pentru semeni, au reușit să-și stăpânească neliniștea, frica de moarte sau nepăsarea pentru a sluji. Maica Tereza de Calcutta spunea că nu-l iubești pe nevoiaș pentru că Dumnezeu ți-o poruncește, ci pentru că celălalt îți atinge inima. Însă fără rugăciune – singura forță de stabilitate pentru a ține o inimă deschisă, în armonie și ordine – nu e posibil. Ieșindu-le semenilor în întâmpinare, ajungem deci să ne unim cu Dumnezeu. Undeva, iată, nu prea departe, fiindcă mântuirea e pe prag, la fel de aproape ca Lazăr de treptele casei bogatului indiferent.
Evanghelia judecății ne spune că Isus e un oaspete neștiut care cade pe nepusă masă și arată cât, cum și la ce vibrează inima oamenilor. L-au iubit sau l-au refuzat fără s-o știe. Unii și-au arătat dragostea față de oameni, fără a-și pune problema dacă se adresau lui Dumnezeu. Alții au crezut că nu l-au refuzat pe Dumnezeu, ci doar pe niște bieți oameni. Reușita Postului mare ține, așadar, de recunoașterea nevoii celuilalt, fiindcă asta ne poate, într-adevăr, schimba inima. Nu vom fi judecați pentru intenții, propuneri sau dorințe dacă am avut sau nu timp de a le împlini. Doar asupra a ceea ce am făcut în spiritul unei logici simple și concrete. „Când, Doamne, am făcut asta?”.
*
La sfârșitul vieții și la apusul istoriei lumii, fiecare dintre noi va fi pus în fața a ceea ce a trăit cu adevărat. Dumnezeu nu va face investigații și nu vor fi pledoarii. Totul e deja scris: dacă ai iubit sau nu, dacă ai dăruit sau nu, dacă te-ai prefăcut că trăiești sau ai încercat să trăiești. Să-i cerem Domnului, încă de pe acum, să ne lăsăm răniți de grijile celorlalți. O dragoste trădată sau disprețuită sângerează și doare mai mult decât călcarea altor legi, care cer efort și stăruință. Dragostea lui Dumnezeu răsplătește doar acele merite izvorâte din inimi generoase, dezinteresate, atente, pline de compasiune.
+Mihai, episcop
