Când citești Evangheliile, e întotdeauna dificil să părăsești ultimele cuvinte ale Mântuitorului despre sfârșitul tuturor lucrurilor, ultimele ecouri ale acelor dispute dramatice din Templu, ultimele amintiri firave, înmiresmate și senine, ale minunilor și mângâierilor sale. Ești în fața Patimilor, narațiunea care mărșăluiește într-o sfâșietoare cadență către ceea ce, știm bine dar acceptăm atât de greu, fusese scris din veșnicie. Simți întunericul cum se ridică, inima cum se strânge, coborârea în noapte. Și știi, copil al acestui veac, crescut cu filme și senzații fragmentare, niciodată în liniște, departe de calmul acumulărilor interioare de care aveau parte generațiile trecute, că nu ai nici tăria și nici imaginile necesare pentru a face chiar și o limitată descriere a Patimilor. Povestește avva Ioan cel Pitic în Pateric că cei din vechime zburau cu aripi de foc peste apele învolburate, iar cei de azi au aripi slabe și vlăguite. Și cad în apă, se zbat, se ridică un pic, apoi iar cad. Suntem atât de slabi în fața drumului Crucii, atât de slăbiți de aceste vremuri, confruntați cu o cădere din credință a cărei natură nu a mai fost văzută de nimeni și în fața căreia lupta noastră trebuie să-și pună încrederea doar în scara cerească. Rămâi cu noi, Doamne, că este spre seară și s-a plecat ziua, scrie adesea cardinalul Hossu în memoriile sale. Aceasta, așadar, e o simplă descriere, dinspre vremurile noastre, a secvenței patimilor Domnului în Evanghelia după Marcu.
Totul începe cu iubirea unei femei, iubire care traversează categoriile, violența, furtuna, avântul războinic. E ea, cea despre care Ioan spune că ar fi fost chiar Maria, sora Martei și a lui Lazăr, dar pe care Marcu nu o identifică și o lasă într-o umbră misterioasă. „Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am mai aflat. Scula-mă-voi, mi-am zis, și-n târg voi alerga, pe ulițe, prin piețe, amănunțit voi căuta pe dragul sufletului meu. L-am căutat, nu l-am mai aflat” (Ct 3:1-2).
Cum iubește o femeie? Cântarea Cântărilor se citea deja de câteva secole în lumea aceasta, iar căutarea acestei femei era deja „clasicizată”, pătrunsă în mentalul colectiv, lucind tainic și ieșind periodic la iveală în suflete. În poem, ea se întâlnește cu soldații și îi întreabă înfrigurată: N-ați văzut pe dragul sufletului meu? Iar Maria a găsit pe Cineva, o persoană care depășește și unește în sine toate ideile și atașamentele noastre disparate: învățător, frate, rege, mire.
Da, ea, cea care l-a contemplat absorbită în acea zi care în amintire a căpătat grația îngerilor, atunci când a uitat pur și simplu de casă, griji, fără a mai auzi nici măcar zgomotul familiar al treburilor casnice în care doar sora ei fusese prinsă. Dar tot ea, care s-a îndoit și i-a spus cu infinită amărăciune , căzută la picioarele Lui, „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (In 11:32), închisă în suferință, atât de mult încât nici nu a mai observat că El lăcrimează (In 11:35). Iar acum sunt doar câteva zile de la acea înviere care a cutremurat Betania, împrejurimile și pe mulți din Ierusalim, de când Lazăr s-a întors spre convertirea unora și adâncirea în păcat a altora.
Sunt doar câteva zile și bucuria ei a văzut, înaintea tuturor, primele umbre. Saltul ei de maturitate a depășit, fără ca nimeni să o știe, toate etapele spirituale ale celor din jur. Ea înțelege. „Dragul sufletului” ei nu va mai rămâne mult. Ceva extraordinar se va întâmpla, și ceva care are în centru moartea. Dar o moarte cu totul diferită de a lui Lazăr, într-o succesiune de evenimente și cu o semnificație care depășesc orice închipuire.
Nu are nevoie să știe mai mult. Nu are nevoie să întrebe, nu are nevoie de neputința interioară și orbirea minții care îi domină pe ucenicii Lui, nu are nevoie de aclamațiile care, de la un punct, sunau atât de fals, din ziua intrării Sale în Ierusalim. În fond, după câteva ore el rămăsese din nou singur. Spre seară, după ce a aruncat o privire în jur (Mc 11:11), s-a retras tot în Betania, la prietenii săi. Adâncă și gravă fusese privirea Lui aruncată asupra orașului și atât de ciudată decizia lui de a ieși către seară, El, cel aclamat ca Regele așteptat de Israel. Apoi, în a doua și a treia, ea află despre discuțiile tot mai aprinse pe care El le avea cu elitele orașului, confruntări dure cu oameni schimonosiți de ură și în care se ajunge până la acuzația supremă de blasfemie. Lucrurile se precipită și ea simte. Momentul despărțirii se apropie cu repeziciune și toate momentele pe care le-a petrecut cu El devin dintr-odată prea scurte, un șirag de perle care strălucesc dureros, orbitor, în suflet, până când totul ajunge la hotarul unui strigăt surd.
Acum, El e în casa lui Simon Leprosul. Ea se hotărăște rapid. O femeie știe întotdeauna ce trebuie făcut, atunci când nu se mai poate aștepta, pentru a ajuta sau a mângâia pe cineva. Sparge vasul cu mir de nard curat. Îl sparge, pentru că e grăbită, pentru că o avalanșă de sentimente – disperarea în fața plecării Învățătorului care luminase viața lor în ultimii trei ani, cutuma femeii credincioase din poporul lui Israel și, mai presus de toate, o iubire nestăvilită ce rupe digurile rațiunilor deznădejdii – o împinge către acest gest ce sfidează moartea. Risipă. Totul, totul pentru El. Totul trebuie vărsat în capul Lui, fără limită, fără a privi înapoi sau înainte, fără grija banilor, într-un act care pentru toți cei de față le aduce pe buze un singur cuvânt pentru a descrie ceea ce se întâmplă: rugăciune. Pentru că El, „dragul sufletului ei”, îi lasă singuri. Pentru că aveau atâta nevoie de el. Pentru că el pleacă în Șeol iar ea îndrăznește să creadă că El are nevoie de mângâierea ei, a Mariei, care a contemplat ca o copilă și apoi s-a îndoit. Pentru că iubirea e ceea ce rămâne, singura ei speranță în fața acestor întâmplări care i-au schimbat viața și care acum par că se îndreaptă spre întunericul total. Singură iubirea, făclia din fața abisului.
Când El pleca pentru ultima dată din Betania, cuvintele sale din acel moment trăiau deja în inima ei: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei (Mc 14:9). Întorcându-se spre casă, simțea că aceste cuvinte îi erau deja sânge, viață, lumină. De ce ar fi spus el asta, dacă totul s-ar termina aici? Oare această „vale de lacrimi” care e lumea va avea ultimul cuvânt asupra „dragului sufletului” ei? Ajunsă în odaie, trăgându-și sufletul înainte de a se întoarce la munca zilnică, luă niște apă curată și se spălă pe față. Atunci simți mireasma în mâini: mirul de nard. Câteva clipe mai târziu, plângea amarnic, însă hohotele se topiră treptat într-un suspin curat. Din adâncul său neștiut, mai departe decât toate preocupările și sentimentele învălmășite și furtunoase, valuri timide de speranță soseau fără încetare și mângâiau un țărm însorit. Undeva într-un colț de imperiu, Maria plângea și se odihnea într-un soare nevăzut, lumina fără de amurg ce strălucea în fiecare dintre lacrimile ei.
