Sinoadele Locale şi Conciliile Ecumenice
După edictul de la Milano din 313 al împăratului Constantin, creştinismului i s-a recunoscut dreptul de a se manifesta public, fără a mai fi persecutat sau doar tolerat pe teritoriul Imperiului Roman. Urmare a acestui important eveniment, este avântul cu care Biserica din acea vreme s-a organizat şi consolidat nu doar la nivel individual sau de comunităţi restrânse, ci la nivel local pe regiuni ajungând în timp, la întâlniri şi reunini care adunau reprezentanţii comunităţilor creştine de pretutindeni.
Aceste întâlniri ale reprezentanţilor comunităţilor creştine se numeau sinoade sau concilii. Scopul lor era unul practic şi necesar totodată, pentru că erau luate hotărâri atât cu carcater doctrinar cât şi administrativ şi disciplinar. Aceste măsuri sau decizii erau aplicate totodată în comunitate şi erau considerate ca fiind autoritare şi demne de respectat spre folosul comunităţilor şi mântuirea sufletelor.
Cuvântul sinod provine din grecescul σύνοδος care la rândul lui este alcătuit din cuvântul ςύν –care înseamnă “împreună” şi cuvântul οδόν – care înseamnă “drum” sau “călătorie”. Sensul cuvântului sinod este acela al unui grup de persoane întâlnite cu un scop sau pentru a merge împreună, este şi o sublimă imagine simbolică a Bisericii. În latină, cuvântul sinod are două corespondente: synodos care practic este o preluare a cuvântului grec cu acelaşi înţeles şi substantivul neutru concilium - care înseamnă reuniunie, întâlnire.
La origine, cuvântul sinod se referea la orice tip de întâlnire fie ea de tip politic, statal, dar şi religios. Mult mai târziu, în timp, ajunge să definească în mod exclusiv doar sinoadele sau conciliile bisericeşti.
Doresc să diferenţiem în Biserică două tipuri de sinoade sau concilii. Este vorba de sinoadele locale care vor fi tratate separat şi distinct de sinoadele sau conciliile ecumenice. Eu voi numi sinoade - reuniunile locale şi concilii - adunările universale sau ecumenice, este doar o chestiune de preferinţă personală şi nu de substanţă.
Sinoadele locale cele mai importante sunt:
Sinodul din Ancira (actuala Ankara), (314) a decretat 25 de canoane.
Sinodul din Neocezarea (314-319) a elaborat 15 canoane.
Sinodul din Gangra (341) a decretat 21 de canoane.
Sinodul din Antiohia (341) s-a hotărât asupra a 25 de canoane.
Sinodul din Sardica (actuala Sofia) (343-344) a decis 20 de canoane.
Sinodul din Laodicea (347-381) a emis 60 de canoane.
Sinodul din Cartagina (419) a elaborat 133 de canoane.
Aceste sinoade locale sunt fructul reuniunii episcopilor din regiunile apropiate acestor centre urbane şi scaune episcopale totodată, cu scopul de a lua în discuţie atât aspecte doctrinare ca de exemplu elemente legate de schismă, erezii sau de credinţa cea adevărată, canonul cărţilor Sfintei Scripturi, de organizare a ierarhiei bisericeşti, cele şapte sacramente şi în cele din urmă chestiuni disciplinare legate de cler şi credincioşi. Spre exemplu, canonul 22 al sinodului din Ancira (314) este formulat astfel: “În privinţa uciderilor din voie, cei vinovaţi să se smerească toată viaţa lor, iar de sacramentele cele desăvârşite să se învrednicească numai la sfârşitul vieţii”. Acesta este un exemplu de măsură luată în plus faţă de cele civile cuvenite cuiva, care ucide cu voie şi este şi creştin pe deasupra. Fiind creştin, cu atât mai mult este privat de beneficiul tainelor celor sfinte, dar având în vedere că şi acesta trebuie să se mântuiască, Biserica îi lasă timp să se căiască toată viaţa sa de păcatul comis şi abia la sfârşitul vieţii i se va permite să se apropie de sfintele sacramente.
Trebuie precizat în acelaşi timp că, canoanele acestor sinoade locale au fost recunoscute şi confirmate ca valide şi aplicabile prin cele propuse pentru întreaga Biserică Universală de către canonul 2 al Conciliului ecumenic din Trulo (691-692) şi de canonul 1 al Conciliului ecumenic Niceea II (787).
La fel ca şi la sinoadele locale, la conciliile ecumenice, reprezentanţii Bisericii veniţi de pretutindeni în persoană sau prin delegaţi, s-au ocupat nu doar de chestiuni disciplinare, pastorale şi administrative acestea fiind desigur importante, dar oarecum situate pe locul doi, în comparaţie cu aspectul doctrinar sau dogmatic, care a constituit cauza convocării şi elementul central totodată în jurul căruia se desfăşura întregul eveniment ecumenic.
Conciliile Ecumenice recunoscute ca atare de Biserica Catolică sunt următoarele:
1. I Conciliu ecumenic din Niceea (325) - a luat în discuţie problemele ridicate de Arie din Alexandria. Acesta susţinea că Isus din Nazaret nu ar fi fiul lui Dumnezeu născut din veşnicie, ci doar o creatură a Tatălui care în singurătatea lui l-ar fi creat pe Isus şi l-ar fi înfiat. Discuţia centrală a acestui conciliu s-a purtat în jurul termenului de "homoousios" (cosubstanţial, de aceeaşi fiinţă). Arius propunea formula "homiousios" (de fiinţă asemănătoare), în sensul că Iisus ar fi primit o fiinţă asemănătoare Tatălui şi nicidecum aceeaşi fiinţă.
De asemenea, doctrina ariană susţine că: «a fost o vreme când Fiul nu exista », adică Fiul ar fi fost o creatură superioară, dar totuşi doar o creatură.» Exact acest lucru e lămurit de conciliul ecumenic I de la Niceea: Isus Christos este «de o fiinţă» homoousious cu Tatăl. Fiul este «născut, iar nu făcut». Primele opt articole ale simbolului niceno-constantinopolitan reprezintă formula dogmatică adoptată de acest sinod. Din punct de vedere ecumenic "Credo"-ul sau Crezul de la Niceea, a afirmat în contra ereticilor arianişti pentru prima dată la nivelul întregului Imperiu Roman, necesitatea recunoaşterii Sfintei Treimi (Dumnezeu Tatăl, Fiul-Isus Christos şi Spiritul Sfânt) ca piatră de temelie a religiei Imperiului, ortodoxismul catolic. În acelaşi timp conciliul ecumenic a emis şi 20 de canoane.
2. I Conciliu ecumenic din Constantinopol (381) a extins crezul creştin prin articolele 9-12 din simbolul niceno-constantinopolitan, articole valabile până în prezent în Biserica Catolică şi în Bisericile Ortodoxe, elaborând şi 7 canoane.
3.Conciliul ecumenic din Efes (431) a condamnat doctrina patriarhului Constantinopolului Nestorie, pentru că i-a refuzat Mariei titlul de Theotokos, adică „Născătoare de Dumnezeu” sau „Maica Domnului”. Conciliul a decretat şi 8 canoane.
4.Conciliul ecumenic din Calcedonia (451) a condamnat teza lui Eutihie, care a afirmat că Isus Hristos nu are decât o singură fire „monophysis”, cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Eutihie refuza distincţia între „hypostasis” „ipostas”, „persoana” şi „physis” „natura”, „fire”, spunând că dacă Iisus Hristos e o simplă persoană, el nu poate avea două naturi. Sinodul a arătat în mod clar că în Isus Christos este o singură Persoană, care are însă două firi – divină şi omenească – individualizate şi totuşi unite complet în acelaşi ipostas. Conciliul ecumenic a elaborat 30 de canoane.
6.Conciliul ecumenic din Trulo (691-692), (sala cu cupola din palatul imperial din Constantinopol) sau Conciliul ecumenic Quinisesto, deoarece precedentele două concilii ecumenice ţinute la Constantinopol, unul în anul 553 (unde se reafirmă declaraţiile conciliilor anterioare, se condamnă noile teze ariene, nestoriene şi monofizite), iar celălalt între anii 680-681 (condamnă monotelismul, combătându-l afirmând că Christos are două voinţe: una dumnezeiască şi una omenească) nu au luat în discuţie nici un aspect disciplinar, atunci acest conciliu a fost convocat de împăratul Iustinian al II-lea cu scopul de a decreta 102 canoane şi a suplini acea lipsă.
7.II Conciliu ecumenic din Niceea (787) a condamnat iconoclasmul şi a reintrodus cultul icoanelor la loc de cinste, în acelaşi timp conciliul a emis şi 22 de canoane.
Doresc să prezint în mod succint în următoarele rânduri unele lucruri importante legate de convocarea conciliilor ecumenice şi care aparent nu sunt vizibile, dar situează aceste evenimente într-un cadru mai amplu al societăţii şi vieţii din perioada respectivă.
Diversitatea colegialităţii este strâns legată de termenul οίκουμενιή-oikouméne, cuvânt care îşi trage originea din grecescul oίκοσ - oikos - casă, locuinţă, iar în sens larg şi în contextul de faţă poate fi tradus ca aparţinător a întregii lumi locuite, deci conciliul ecumenic tradus ad literam înseamnă adunare a creştinilor care locuiesc pretutindeni în lume. Dincolo de ideea de unitate şi colegialitate care este evidentă, se desprinde şi aceea de diversitate a creştinilor, a episcopilor, a preoţilor, a delegaţilor veniţi din toate colţurile imperiului şi nu numai pentru a participa la această adunare extraordinară, cauzată de necesitatea definirii anumitor detalii la nivel doctrinar, dar şi reorganizării vieţii bisericeşti.
Frecvenţa convocării sinoadelor şi conciliilor este diferită penru sinoadele locale sau provinciale de cea a conciliilor ecumenice. Sinoadele locale începand cu secolul IV-V devin destul de numeroase şi nu sunt încă toate cunoscute (există informaţii despre o numeroasă serie de aproximativ 20 de sinoade africane care s-au ţinut între anii 345/348 şi 417 sau despre cele 15 sinoade reunite în Galia între 314 şi 461/491). Spre exemplu, primul conciliul din Nicea (325) prin canonul 5, cerea ca la fiecare doi ani să se întrunescă sinoadele provinciale. Nu întotdeauna a fost posibil acest fapt, dar aceste măsuri sunt mărturia interesului episcopilor pentru aceste reuniuni. Colegialitatea era puternic simţită, chiar dacă nu întotdeauna exista posibilitatea ca aceasta să se manifeste. În ceea ce priveşte convocarea conciliilor ecumenice, acestea nu aveau un termen prestabilit, ci erau organizate atunci când circumstanţele determinau utilitatea sau iminenţa unor astfel de evenimente unice.
Participarea la concilii era pentru un episcop atât un drept cât şi o obligaţie a statutului său. La concilii însă mai participau preoţi şi chiar diaconi, într-un număr evident destul restrâns. Uneori este semnalată şi prezenţa laicilor la aceste concilii, aceştia însa erau persoane importan-te, de obicei erau reprezentanţi ai puterii imperiale.
Rolul împăratului în convocarea conciliilor era unul determinant. Într-o Biserică recunoscută de stat, uneori favorizată iar alteori controlată, reuniunile conciliare nu puteau fi indiferente puterii imperiale. Împăratul Imperiului Roman, iar mai târziu al celui Bizantin era considerat autoritatea civilă maximă peste toţi supuşii săi, iar în această calitate îşi atribuia şi rolul de observator şi garant al siguranţei şi respectarea tuturor deciziilor impuse de organismele sau instituţiile recunoscute ca oficiale. O astfel de instituţie oficială a Imperiului era şi Biserica, deoarece supuşii săi erau şi adepţii unei religii, în felul acesta implicit suveranitatea sa se extindea şi asupra acestui aspect nefiind întotdeauna una doar simbolică. Împăratul era cel care convoca oficial şi în mod public conciliul la cererea autorităţilor bisericeşti, suporta cheltuielile de organizare, de transport a membrilor, garanta securitatea, intervenea la discuţii, confirma deciziile luate şi prin autoritatea sa, publica actele şi asigura respectarea lor pe teritoriul Imperiului la fel ca şi cu legile civile, întărind astfel autoritatea acestora. Uneori intervenţiile împăraţilor în chestiunile bisericeşti şi invers, au condus Biserica spre un amestec al puterilor creind o interdependenţă care a condus inevitabil la fenomenul de cezaropapism. Dar, consider că trebuie văzute împreună atât aspectele pozitive cât şi cele considerate negative, întotdeauna în contextul epocii respective, fără de care s-ar comite o gravă greșeală de imparţialitate, căzând astfel în subiectivism.
Importanţa papatului la conciliile ecumenice din antichitate nu este una primordială şi indispensabilă. Niciun Papă nu a participat personal la vreunul din conciliile ecumenice din această perioadă, se ştie că a fost invitat la unele dintre ele şi de cele mai multe ori a fost prezent prin intermediul delegaţilor sau trimişilor. Rolul trimişilor papali, nu era unul relevant în prezidarea conciliilor, ci unul de onoare, uneori au avut chiar şi influenţe reale asupra unor decizii conciliare.
În secolul IV autoritatea deciziilor conciliare nu era subordonată aprobării de către Papă. Dacă sfinţii părinţi (participanţii la concilii sau sinoade) prezenţi la sinoadele din Arles sau Sardica au trimis papei decretele lor, au făcut aceasta doar pentru a asigura difuzarea lor în acele locuri şi nu pentru a obţine o aprobare de validare a deciziilor.
Despre sinoadele locale şi conciliile ecumenice aş dori să subliniez două aspecte importante:
1. Acestea reprezintă un imens patrimoniu nu doar al Bisericii din primele veacuri ci şi al istoriei de pe cele trei continente Asia, Africa şi Europa. Este evidentă importanţa religioasă a acestor reuniuni care denotă interesul viu al creştinilor din acele timpuri pentru organizarea Bisericii, în scopul de a reuşi cât mai bine şi într-o formă cât mai autentică să transmită mesajul evanghelic întregii omeniri, adaptându-se unei societăţi care la început a fost ostilă, iar apoi s-a lăsat cucerită de determinarea, insistenţa şi conţinutul doctrinei revoluţionare pentru acea vreme propus de discipolii şi urmaşii lui Isus din Nazaret. Efectele influenţei creştinismului asupra Imperiului Roman şi-au pus amprenta atât de puternic încât acesta urma, avea să devină mai târziu preocuparea principală a unor împăraţi bizantini, iar chestiunile politice să cadă pe locul doi în ierarhia importanţei. Chiar şi astăzi societatea modernă şi contemporană are ca şi fundament valorile creştine care de 2000 de ani persistă şi sunt în continuare insuflate, chiar dacă diluate, însă evidente în contrast cu alte culturi sau religii.
Conţinutul acestor sinoade şi concilii reprezintă un patrimoniu istoric al popoarelor din jurul bazinului mediteraneean şi totodată o inedită frescă a societăţii civile din primele veacuri după Cristos, din relatările indirecte furnizate de conţinutul canoanelor legiferate. Spre exemplu din can. 28 al Conciliului ecumenic ţinut în Calcedonia în anul 451, aflăm că în acea perioadă importanţa politică a Romei ca şi capitală a Imperiului Roman era una de domeniul trecutului, deoarece Constantinopolul devenise deja Noua Romă, această titulatură fiind justificată de prezenţa permanentă a împăratului în acea urbe, a senatului şi a privilegiilor.
Imperiul Roman din occident intrase deja în declin, din 410 cand vizigoţii conduşi de Alaric au devastat Roma, care n-a mai fost jefuita din 387. Roma nu mai era capitală efectiva a Imperiului încă din 285, aceasta aflându-se la Mediolanum (Milano), ultimul împărat al Imperiului Roman de occident fiind Flavius Romulus Augustulus, detronat în 476 de către Odoacru.
2. Importanţa strict religioasă a elaborării sinoadelor şi conciliilor ecumenice a fost una colosală, deoarece a reprezentat Biserica Primară Unitară, din primele secole şi efortul ei de a se menţine astfel prin reunirea reprezentanţilor ei, cu scopul de a lua hotărârile cele mai bune şi cu acordul tuturor, astfel încât elaborarea şi definirea aspectelor dogmatice cât şi a canoanelor disciplinare să fie semnul unităţii şi al înţelegerii asupra felului în care să fie condusă Biserica, nu doar în lume ci şi spre veşnicie, după voința lui Cristos: „Ca toți să fie una...” (17. 21).
Pr. Alexandru Ploștinaru
