Căsătorie și credință azi: redescoperirea primatului lui Dumnezeu (II)

Alianță, creație și idolatrie

Pentru a înțelege în profunzime raportul dintre credință și căsătorie suntem nevoiți a porni de la Scriptură, definită pe bună dreptate de Vatican al II-lea ca fiind „sufletul întregii teologii” (Optatam totius [1][i], n.16). Vom trata acest raport în articolul de față, plecând de la episodul din Gen 1-3, mai exact de la Gen 2,4b03,24, neînțelegând acest episod ca descrierea unei stări naturale paradisiace, așa cum s-a întâmplat deseori.

Textul, provenit din epoca exilului sau din ce imediat urmatoare acestuia, este parte integrantă din regândirea profundă și critică a alianței mozaice făcută de Israel la lumina distrugerii templului și a deportării în Babilonia: o regândire din care s-a născut Torah[ii] așa cum o cunoaștem noi azi.

Remarcăm imediat cum acest fragment face parte dintr-unul mai vast, Gen 1-11 în care, după părerea unor autori, alianța moziacă devenită o problemă cu trecerea timpului, este lărgită până la a face din creația însăși o „alianță primordială” a lui Dumnezeu cu omul. Acest lucru demonstrează cum relaâia cu Dumnezeu este parte constitutivă a conceptului biblic de creație care trebuie înțeles drept o interpretare teologică a naturii fondată pe lărgirea alianței cu Israel. Prin urmare, deschiderea către Dumnezeu este parte integrantă a acesteia. 

Dacă trecem la examinarea îndeaproape a fragmentului de la Gen 2,4b-3,24 găsim acolo ecoul evident al tradiției profetice care începând cu Osea a avertizat poporul asupra consecințelor dezastruoase ale idolatriei interpretând întreaga alianță mozaică în cheie nupțială și familiară: Dumnezeu este Mirele și Tatăl lui Israel[iii].

De aceea  figura lui Adam și cea a femeii/Eva trebuiesc interpretate în deplină consonanță cu această tradiție profetică, mai întâi ca simboluri universale ale lui Israel, ale alianței sale cu Dumnezeu și a dramei idolatriei. Scopul cel dintâi al autorului sacru nu este aici acela de a vorbi în mod direct despre căsătorie și familie, ci despre alianța cu Dumnezeu. Și totuși, autorul arată cum în dimensiunile vieții conjugale și familiare este prezentă o dramă și mai profundă de natură pur teologică: aceea a idolatriei.

Nu întâmplător idolatria este strâns legată de tema fundamentală a ființei umane create, bărbat și femeie, după imaginea (eikon) și asemănarea lui Dumnezeu a cărei reproducere este interzisă (cfr Gn 1,27). În uniunea corporală-spirituală a bărbatului și a femeii, posibilă datorită diferenței sexuale, este ascuns un mister care o depășește în mod infinit, acela al unității unicului Dumnezeu adevărat (cfr. Gen 2,24). Relația conjugală este prin urmare chemată a rămâne în structura ei deschisă misterului unității dumnezeiești, dacă vrea să corespundă orientării sale creaturale profunde și dinamice.

Ruptura cu Dumnezeu din Gen 3 în care descrierea simbolică ilustrează în mod clar păcatul de idolatrie al lui Israel[iv], va determina criza relației conjugale marcată deja de lupta dintre sexe. Acest primat al relației cu Dumnezeu găsește o ulterioară și semnificativă confirmare în aceea că dimensiunea monogamică a căsătoriei va apărea în istorie doar începând cu tradiția profetică și în strânsă corelare cu fidelitatea nupțială a lui Dumnezeu față de alianța cu poporul său, o fidelitate plină de suferințe și de drame. Tocmai această fidelitate dumnezeiască este proiectată de către textul din Geneză asupra dorinței originale a lui Dumnezeu pentru cuplul uman care,  la fel ca Israel, se răzvrătește împotriva acesteia.

Mesajul din Gen 1-3 este așadar clar: raportul cu Dumnezeu nu reprezintă pentru relația conjugală și familiară o realitate vagă din punct de vedere spiritual sau neseminifcativă ca existență. Dimpotrivă, tocmai datorită acestei lecturi a relației conjugale în funcție de evenimentele legate de alianța lui Israel cu Dumnezeu, Scriptur demască și în această relație umană prezența idolatriei, de altfel un cancer imposibil de diagnosticat.

După ruptura cu Dumnezeu, a rămas ceva din realitatea creaturală în relația dintre sexe, mai exact dimensiunea procreativă. Aceasta e biencuvântată de Dumnezeu (cfr. Gen 3,20 și 4,1-2, ca semn al permanenței fidelității lui Dumnezeu față de Israel chiar și în timpul exilului.

Harul noii și veșnicei alianțe în Fiul Mire

Cele afirmate mai sus arată că atunci când Isus face referire în Mt 19,3-9 la Gen 2,24 se folosește  de un text din Tora puternic impregnat de tradiția profetică. Legea și profeții sunt aici într-o strânsă legătură. Nu doar atât: Isus citează acest text însușindu-și perspectiva teologică a întregului text din Geneză. Învârtoșarea inimii condamnată de Isus ca pretext al normei mozaice de repudiere a soției (cfr. Mt 19,8) este de altfel o expresie tipic profetică care stigmatizează infidelitatea săvârșită prin adulter de către Israel față de alianța cu Dumnezeu. În cuvintele lui Isus, precum în profeți, adulteriul are mai întâi o valoare pur teologică, iar ulterior una morală.

 Isus se exprimă aici nu ca un simplu profet, ci în cadrul anunțului său profetic-mesianic al Împărăției pe care îl prezintă din postura de Fiu al Tatălui și de Mire al Fiicei Sionului, trimis să însănătoșească această învârtoșare a inimii lui Israel și idolatria. Isus realizează acest lucru folosindu-se pe deplin de starea sa de bărbat celibatar, ca primul din cei care „s-au făcut fameni pentru Împărăția cerurilor” (cfr. Mt. 19,12). Limbajul corpului său de bărbat ne vorbește despre voința fermă a lui Dumnezeu de a se pune într-o relație de iubire gratuită (agape) și indisolubilă cu ființa umană, bărbat sau femeie.

Datorită acestui mod de a acționa, Isus este în măsură să vindece de idolatrie și erosul conjugal, transformându-l prin puterea treptată a iubirii sale (agape)  în dragoste conjugală și eliberându-l de dinamicile de moarte ale luptei pentru putere. O va face intrând în moarte ca Fiu și Mire, fidel până la sfârșit lui Dumnzeu și lui Israel/Bisericii. Prin Învierea Sa va da mărturie de adevărul afirmației din Cântarea Cântărilor conform căreia „marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească” (8,7). El, ultimul Adam, prototip al celui din Geneză (cfr. 1 Cor 15,45) arată cum, chiar și prin limbajul corpului său sexuat deja glorificat, ființa sa este îndreptată spre a deveni o singură carne cu omenirea mântuită (cfr. Gen 2,24) prin noua și veșnica alianță, sigilată de dăruirea totală de sine pe Cruce odată pentru totdeauna.

Aici se face cunoscut pe deplin acel mister al relației conjugale care era umbrit în Geneză. În Fiul, „imagine întrupată a Tatălui, care anunță începutul nunții cu Israel/Biserica, se înfăptuiește scopul cel din urmă al istoriei mântuirii: a unirii  întreagii omeniri în Dumnezeu printr-o legătură indisolubilă, și prin aceasta întreaga creație. Prin urmare, căsătoria își găsește sensul său ultim în lumina relației cu Hristos și cu fecioria sa prenupțială.

Astfel, mai mult ca niciodată, se regăsește pe deplin în Fiul Mire importanța relației cu Dumnezeu pentru căsnicie, precum și credința cu care răspunde eventual ființa umană. Aceste lucruri nu se referă doar la o dimensiune pur și simplu supranaturală sau neclară spiritual, ci ating în profunzime dimensiunea sexuată a umanității care în Hristos primește harul eliberării de acea idolatrie care infestează și roade ca o molie relația conjugală. O asemenea realitate confirmă din nou importanța strict teologică a căsătoriei căreia nu se adecvează în mod suficient dreptul canonic și uneori nici pastorala.

Rezultă în schimb în mod evident dimensiunea profund profetico-ascatologică a indisolubilității căsătoriei celebrată în mod conștient cu credința în Fiul-Mire. Totul face trimitere directă la acea legătură nouă pe care Tatăl a realizat-o în Fiul răstignit și înviat, o legătură atât de puternică încât nimeni nu o poate rupe.

Traducere de Octavian FRINC după M. IMPERATORI, „Matrimonio e fede oggi: una riscoperta del primato di Dio” în La Civiltà Cattolica (3963-3964), 8-22 august  2015, pp. 209-224.