James Tissot, Isus privind printre gratii, 1886
„Iată-l la noi pe prispă,
iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită!”
(Ct 2:9)
Scrisoare către tineri
Radiohead, o celebră trupă de rock alternativ, face o cronică a lumii noastre: „Transports, motorways and tramlines/starting and then stopping/Taking off and landing/The emptiest of feelings/Disappointed people clinging on to bottles/And when it comes it’s so, so disappointing.” Un sentiment de gol, în fluxul postmodern, posturban, postindustrial, oameni agățați de sticle, iar când acel „ceva” sosește – Ceva-ul pe care cu toții îl așteptăm ca să ne ofere o senzație nemaiîntâlnită, iubirea vieții noastre și toate serile petrecute împreună, singuri, fără viitor, urmărind seriale – totul e o dezamăgire. Dansăm cu ochii întredeschiși printre obiecte mișto, „super ok” și senzații, sentimente, pasiuni în doze puternice. Ce-i de făcut? Cum vom găsi salvarea? „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” (Rom 7:24)
Dragi prieteni, măsura umanității noastre coincide cu cea a eroismului, iar acesta din urmă nu poate însemna altceva decât a merge contra curentului. Vă scriu din lumea voastră: am fost și eu un călător care vedea totul ca prin ceață, ca prin apa murdară de pe geamul autobuzului, străzi, scări de bloc părăsite, oameni zgribuliți, lumini palide și bolnave; între lumi, între realitate și construct, între ideal și nebunie prometeică. Între viață și moarte. Și oare nu simțiți și voi că trebuie să se întâmple ceva, că „așa nu se mai poate”, că orașul se scurge neliniștitor, că lucrurile vor fi ori înghițite de întunericul care le dădea, prin contrast, strălucire (un ultim suspin pentru fanii lui Heidegger), ori transfigurate de o lumină care în tot acest timp le-a hrănit, le-a ținut în ființă. Oare mai este ceva după noapte, oare ne vom reîntâlni fericiți, cu lacrimi izbăvitoare, după lovitura de teatru finală și vom primi „Luceafărul de dimineață”? (Apoc 2:28) Și ce trebuie să facem? Cum să ne reușească acest salt dialectic, dincolo de angoasă, dincolo de absurd, care deschide doar două posibilități, fără nuanțe: moarte și nimic vs. viață și splendoare?
Totul, de fapt, e o piață. Fără tradiții, fără state religioase, fără alianțe desuete între altar și tron. Toată lumea la tarabe, fără avantaje nedrepte. Aici găsești educație. Dincolo iubire. Lângă, politică. Apoi sex. Frate, am descoperit un serial, deci e super-tare… Alături, spiritualitate orientală. Alcool, carieră, moaște, conferințe, salvați ursul carpatin, psihoterapie, film, dichis, mâncare. Lumină de Paști, „nuntă la catolici, că e mai fain, e așa ca-n filme, cu orgă”, zece de ani de trăit împreună înainte, self-help, ne mai auzim, te pup, pa pa, te sun de la birou. Printre toate aceste oferte, Biserica Greco-Catolică. Umm, I’m like, wow, sună interesant. Deci și la voi preoții poartă chestia aia albă la gât? Da‘ ei nu se însoară, nu?
De ce ar alege cineva, ca opțiune existențială sau ca simplu popas într-o singură duminică, Biserica Greco-Catolică? Sunt gata să o recunosc: ea nu reprezintă aproape nimic în societatea de azi. Numeric, e lipsită de relevanță. E opțiunea unor excentrici și a unor nostalgici. Slujbele sunt adesea lacrimogene, cu glas de doină, în registrul unui provincialism ardelean. Ce îmi oferă? Se va întreba cetățeanul lumii de azi. Eu ce primesc? Dacă nu mă simt ok acolo, de ce aș merge la ei? Orice om are dreptul să chestioneze răspunsurile tradiționale și să își pună această întrebare: De ce să merg dacă acești greco-catolici sunt, în fond, niște ciudați?
Pauză. Resemnare? Nu. Ci o încăpățânare în argumentație, o ambiție de a înfrânge aceste întrebări plecând chiar de la aceste aparențe modeste. Să începem. Scriam mai sus că măsura umanității noastre coincide cu cea a eroismului. Îndoielile omului postmodern în fața acestei palide biserici trebuie să fie întoarse prin această întrebare: în fond, ce înseamnă să fii om? Dacă noi suntem descriși de pasiuni, sentimente și rațiune, atunci un argument de tipul: „nu merg acolo pentru că nu mă simt bine, nu-mi plac oamenii și nu-mi place cum se cântă?” se ridică oare dincolo de primii doi termeni, de a fi condiționat de pasiune și sentimente? Iar dacă cel de-al treilea, rațiunea, este de fapt însuși spiritul nostru care ne dă libertate față de propriile pulsiuni, față de valurile istoriei, conectându-ne la transcendență, atunci este o alegere dictată de aparențe și „ceea ce simt” una cu adevărat umană? Iar dacă voi, dragi prieteni, căutați în primul rând măreția, autenticitatea, eroismul, ce-ar fi dacă v-ați opri o clipă și ați reflecta: acestea se vor găsi în a merge în curentul de astăzi al senzațiilor și egocentrismului de tipul: „stau zece minute la slujbă, dacă nu mi se pare ceva ok, îmi iau jucăriile și plec?” sau în a înfrânge acest curent, cu capul sus, gândind limpede, privind cu seninătate dincolo de ceea ce se vede și „mi se pare”?
E ceva întotdeauna dureros în acea milă superioară a celui care te întreabă: „dar câți greco-catolici mai sunt?” sau „dar sunt greco-catolici în București?” Felul în care sunt accentuate aceste două cuvinte scrise cu „italic” spune totul: e fie liniștea celui care se știe botezat în confesiunea majoritară, puternică, prosperă, fie curiozitatea „științifică” a unui om cu opțiuni religioase vagi, aflat deasupra diferențelor, dar oricum speriat de gândul unei treceri către ceva excentric. „Nu au dispărut deja? Cât se mai prelungește și chestia asta… Păi ori ești ortodox, ori romano-catolic?!” Se pot scrie multe despre identitatea acestei Biserici, despre liturghie, istorie, reușite istorice. Dar aș vrea să mergem un pic mai departe, până la cineva care nu a avut nici majoritate, nici salarii pentru preoți, nici cântări bizantine, nici școli, nici reușite istorice. Cineva care, în plan uman, poate fi de aceea descris prin ce n-a avut.
Este vorba despre Isus. El, tânărul impredictibil, plin de vervă, mereu pe drum, capabil să vorbească oricărei inimi: inimă de pescar, inimă de țăran, inimă de femeie degradată, inimă de politician alunecos sau de intelectual „critic”, a fost descris cu aceste cuvinte: „nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu.” (Is 53:2-4) Nu l-a prețuit nimeni, nu conta, nu avea sens să crezi în el. Nu te făcea să te simți bine – din contră, adeseori te provoca la o schimbare înspăimântător de radicală. Nu avea nimic de oferit, cu excepția unei împărății misterioase despre care spunea că începe în noi și se va desăvârși într-o prea îndepărtată răsturnare cosmică „cum nu a mai fost și nici nu va mai fi”. Spunea că ne numește „prieteni”, dar prietenia nu ține de foame, nici nu vindecă boli, nici nu se mândrește cu majorități sau gâdilă simțurile cu emoții, cântece și liturghii „faine”. Cu o voce misterioasă, din veacuri și peste veacuri, chiar el și-a făcut portretul: „Eu sunt vierme și nu om, ocara oamenilor și defăimarea poporului” (Ps 21:6).
Dragi prieteni, Biserica Greco-Catolică este un chip al lui Hristos. Nedorită, ciudată, neînțeleasă în estul Europei, ea a a devenit în final ținta comunismului diabolic, care a știut să vadă că în ea se afla atât înrădăcinarea în culturile naționale venerabile ale acestei lumi, cât și o universalitate care punea în criză o prea mare dragoste față de „pământ”. Comunismul a putut reproduce, în negativ, cu trăsături monstruoase, atât „iubirea de neam” cât și fraternitatea planetară și a intuit că, dintre toți, greco-catolicii, pentru că aveau aceste două componente în forma lor pozitivă, intrau în directă coliziune cu acest Leviatan. Ei trebuiau să dispară. Iar astăzi, când comunismul a dispărut, iar aura martiriului e uitată, ei se află timizi, răsfirați, loviți, ridicoli în marea piață postmodernă. Și este soarta pe care, într-un fel sau altul, întreg catolicismul a ajuns să o împărtășească. Dar ne-a promis Isus, prietenul nostru, inima noastră, lumina noastră, altceva? Nu a fost Biserica universală, mereu și mereu, o ipostază a celui „înaintea căruia îți acoperi fața” – din jenă, scârbă, resentiment? Când era lovită și pe cale de dispariție în persecuții și erezii sau, dimpotrivă, când era puternică și coruptă, atât de coruptă încât oamenii își întorceau fața dezgustați, nu a reprodus ea golirea de sine a lui Hristos, anonimatul său, reputația sa luată peste picior („Fiul teslarului…”)?
Iar dacă a fi om înseamnă să alegi cu rațiunea, dincolo de ceea ce simți, și dacă a fi creștin înseamnă să îți folosești rațiunea pentru a discerne în ciuda evidențelor care, vrând-nevrând, au formă de Cruce, înseamnă că mai rămâne un singur pas de făcut: a alege. Ești în piața postmodernă și te întâlnești cu biserica greco-catolică. Ce faci? Ce te-ar face cu adevărat om: să treci pe la toată lumea, cumpărând câte un pic din toate și nealegând de fapt nimic? Să alegi puterea și splendoarea? În istorie, în Biserica universală, în culturi și tradiții, în liturghie și rugăciune, Hristos ne vizitează. Și fii sigur că, dacă o tradiție anume crește de-a lungul secolelor, acolo e Domnul. Mai presus de toate însă, el vine înveșmântat în haine de rob. În lumea de azi, el a ales libertatea și discreția. Și ce poate fi mai liber și mai discret decât o biserică uitată, căreia mulți îi cântă sfârșitul? Astăzi, dragă pelerin postmodern, vei primi oare această vizită a Domnului?
De Alin Vara
