Îl cunosc de 15 ani. Are două doctorate, în filozofie şi teologie, şi predă psihologie la Universitatea din Bucureşti. Ne întâlnim rar, foarte rar, dar fiecare întâlnire e memorabilă. E preot-călugăr şi duminica trecută, absolut întâmplător, l-am ascultat predicând într-o biserică din Bucureşti. A predicat bine, foarte bine, şi după l-am sunat să ne întâlnim. Întâlnirea nu a fost senzaţională. Nici ocultă. Doar memorabilă. Ca de obicei.
Fratele Iulian e încă tânăr, deşi aproape a încărunţit. Un om vesel, cu pielea netedă şi vocea un pic scăzută. “Sunt un om foarte raţional şi nu suport superstiţia şi nici misticismul exagerat”, îmi spune fratele Iulian, care a primit de la episcopul său sarcina de preot exorcist. Îi spun că nu-l înţeleg, şi aveam să-i mai repet asta de câteva ori în timpul întâlnirii.
“Nu-i nimic”, zice. “Nu te condamn că nu pricepi şi înţeleg de ce nu pricepi. Sunt realităţi pe lumea asta care nu pot fi descrise. Dacă eu îţi descriu în detaliu ingredientele şi modul de prepare al unei prăjituri, tu tot nu-mi vei putea spune cât de bună e prăjitura. Trebuie s-o guşti mai întâi. Aşa e şi cu credinţa. Credinţa este în primul rând o alegere. Şi eu am ales”.
Să ne înţelegem: fratele Iulian nu are nimic, absolut nimic, din personajele din filmele cu exorcişti. De fapt, nici nu vrea să vorbească prea mult despre asta. Confirmă că are cazuri, dar mai puţin de 10% din toţi cei care ajung la el pentru aşa ceva. Mai întâi îi trimite la medic, îi trimite la psihiatru, îi trimite să-şi facă toate analizele. Ascultându-l vorbind, aş spune că are o abordare aproape semiologică: „Oamenii nu sunt doar fiinţe materiale. Noi toţi avem şi nişte suferinţe spirituale. Da, spiritul se întrepătrunde mult cu psihicul şi aici e marea dificultate pentru mine: să fac distincţia între cauze. Pe plan fiziologic efectele pot fi similare, dar cauzele pot fi diferite”.
L-am văzut de câteva ori pe fratele Iulian rugându-se. Spre deosebire de alţii, la el m-a surprins bucuria cu care o face. În faţa altarului din Biserică e ca un copil în faţa vitrinei cu prăjituri. O vezi pe faţa lui. O auzi în vocea lui. Aşa ceva nu se poate mima.
Mi-l amintesc la prima slujbă pe care a ţinut-o ca preot. Era emoţionat foarte, dar a surprins pe toată lumea. Tot cu predica, pe care nu a spus-o din altar, ci plimbându-se printre oameni. Nimeni din oraşul meu nu mai văzuse un preot coborându-se din altar pentru a predica.
„Eu am trăit acel ceva pe care apostolii l-au trăit în ziua de Rusalii”, îmi povesteşte Iulian începutul său de preot. „Nu ştiu cum să-ţi descriu ce am trăit. Am avut o percepţie atât de evidentă a existenţei lui Dumnezeu şi totul însoţit de o bucurie copleşitoare. Şi prin acea experienţă am primit o motivaţie, un foc, care nu s-a mai stins de atunci. E motivaţia care mă face să continui, îmi dă entuziasm, mă face să fiu atât de convins de chemarea pe care o am încât nu mă îndoiesc niciodată, deşi sunt şi eu un om cu slăbiciunile mele”.
Dar cum de e atât de sigur că acea percepţie copleşitoare nu a fost un efect psihologic, un artificiu provocat de vreo cascadă neurohormonală încă nedescoperită? „Ai dreptate, există multe misticisme false. Dar criteriul sunt roadele. Eu constat nişte roade în viaţa mea, constat un gust, un entuziasm. Sunt după 18 ani de preoţie şi încă nu m-am plictisit. Pasiunea mea de a cunoaşte oameni nu a încetat niciodată”.
Pasiunea asta o înţeleg. Vorbim despre ea la toate întâlnire corporatiste, în toate atelierele noastre de hipsteri occidentalizaţi, prin toate revistele trendy, pasiunea despre care vorbeşte fratele Iulian e pasiunea despre care vorbesc şi starurile conferinţelor TED şi apostolii motivaţionali.
Dar aici, fratele Iulian, care ascultă şi întâlneşte mii de oameni în biserica lui din centrul Bucureştiului, îmi spune că greşesc. Greşesc pentru că a observat că cei mai mulţi din generaţia noastră suferă de o ciudată lipsă de speranţă.
„Speranţa trebuie să o pui în ceva”, zice. „Unii îşi spun speranţa într-un sistem politic. Dar atunci când acest sistem se clatină, speranţa se pierde. Alţii îşi pun speranţa în cele materiale. Dar şi aici lucrurile pot dispărea peste noapte. De fapt, speranţa care poate hrăni un om e chiar speranţa în oameni. Aşa că în cine să ai speranţă? În sine? E important să ai speranţă în tine. Dar uneori oamenii ajung la concluzia că nu sunt capabili să-şi ofere tot ce-şi doresc. Că au făcut studii, dar poate degeaba. Că ceea ce au visat în tinereţe să realizeze nu au reuşit. Că fac profesii pe care nu şi le-ar dori, dar nu au încotro. Că resursele care sunt în ei nu sunt folosite la maximum. Şi atunci, speranţa asta în sine decade. Poţi atunci să-ţi pui speranţa într-un prieten, în cineva apropiat. Dar niciodată nu poţi să garantezi asupra lui. Chiar şi un prieten te poate trăda”.
„Şi atunci”, spune fratele Iulian, „mie îmi rezultă că speranţa e o calitate care nu este doar umană. Dacă ar fi doar umană, ar putea funcţiona pe considerente pur omeneşti. Dar constat că asta nu e suficient”.
Îl privesc. E sigur pe el în timp ce-mi povesteşte. Crede în ce spune şi o trăieşte cu fiecare vocală care-i iese din gură şi cu fiecare gest pe care-l face din mână. „Sunt fericit”, spune. „Sunt fericit, dar e o fericire ciudată. Nu sunt fericit că am două doctorate. Sunt fericit atunci când transmit un adevăr care văd că înseninează un om sau că îl despovărează”.
Nu îl înţeleg pe fratele Iulian. Dar asta face parte din frumuseţea vieţii: că în ea există încă foarte multe lucruri de neînţeles, inexplicabile. Şi până la urmă nu explicaţiile sunt cele mai importante, ci roadele.
* La rugămintea lui, am schimbat prenumele prietenului meu.
Vlad Mixich
