+ MIHAI, episcop al Eparhiei „Sfântul Vasile cel Mare” de București, din mila Domnului, prin grația Scaunului Apostolic al Romei și voința Sinodului Bisericii Române Unite, Greco-Catolice,
Clerului, călugărilor, călugărițelor, întregului popor iubitor de Hristos.
Învierea Domnului este bucuria victoriei după întunericul suferinței și al morții. Dar, ceea ce sărbătorim la Paști, iubiți credincioși, este de fapt o nouă viață, transfigurată de puterea umilinței și a încrederii lui Hristos în voința Tatălui ceresc.
L-am contemplat pe Isus în agonie, asudând sânge, supus terorii persecuției și a batjocurii. Ne impresionează însă liniștea și încrederea sa că nu va fi lipsit de ajutorul Părintelui ceresc. Ar fi putut să fugă, să se apere în sinedriu, să ceară martori vrednici de crezare și, totuși, n-a făcut-o. În fața lui Pilat, a ales voit tăcerea, fiind trimis în brațele morții, renunțând la orice formă de apărare omenească.
Dragi credincioși,
Isus nu ne învață să urmărim moartea, dar a știut că trebuie să vorbească despre Dumnezeu chiar cu riscul de a-și pierde viața. Încrederea deplină a Fiului lui Dumnezeu ne arată până unde a mers iubirea fără seamăn a Tatălui ceresc pentru noi, pentru a-și apăra copiii și a-i ridica din întunericul păcatului și al răutății. De aceea, numai Răstignitul Vinerii Mari ni-l descoperă pe Dumnezeu, putința sa de a dărui, de a se dărui fără rețineri. Cu acest spirit e bine să întâmpinăm, încă de pe acum, Anul Sfânt al Îndurării, pe care Sfântul Părinte Papa Francisc îl va inaugura, în 8 decembrie.
În lumea de azi, dreptatea este adesea lovită sau disprețuită, dar Isus, punându-se pe calea noastră dorește să petreacă cu noi toate neputințele. De aceea, strigătul Său pe Cruce: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit?[1] nu arată disperare, ci asumarea neliniștii sau a pericolului pierderii credinței, înscrise prin păcat în inima omului. Acest strigăt nu înseamnă doar gravitatea răului și moartea pe care acesta a adus-o cu sine, ci pune în joc felul însuși în care ne deschidem adevăratului Dumnezeu.
Drumul pământesc al lui Isus este unul al crucii, dar prin ascultarea voinței Tatălui El dă suferinței și morții un sens nou. Moartea rămâne în lume, dar și-a schimbat rostul. Siguranța vieții cu orice preț este o prioritate a spiritului lumesc, or, în credință, cine nu-și lasă viața pentru Isus și Evanghelie, o va pierde[2]. De aceea, ne vine greu să acceptăm că moartea Lui dă lovitura de grație puterii morții: cu moartea pe moarte călcând… Sub cruce, trecătorii așteptau minunea ca Fiul omului să se dea jos de pe cruce, ispitind astfel răbdarea lui Dumnezeu și batjocorindu-l. Oare nu așteptăm și noi minuni pentru a ne asigura credința? Dar, pentru a fi perseverenți în credință, singura cale e aceea de a ne schimba felul de a-l vedea pe Dumnezeu. Aparența înfrângerii sale ne conferă prețul victoriei binelui, descoperindu-ne astfel taina ascultării și a dragostei divine.
A merge după Isus înseamnă să ne lepădăm de noi înșine. Crucea este singura zestre care ne dă măsura acestei lepădări, arată răul vieții și-l poate scoate din circuitul binelui. Încercarea deschide în fața noastră cel puțin două posibilități: a merge după Isus sau a alege drumuri străine de voința Cerului. Dar, înainte de toate, pentru ca decizia noastră pentru Isus să aibă valoare de viață, ea trebuie să fie liberă: liberă pentru a elibera. A te lepăda de sine înseamnă să-ți pui în joc propria imagine despre tine însuți, un act fără de care Dumnezeu nu poate lucra liber pentru a învinge în viața ta.
Dragi prieteni,
Nu este victorie fără cruce. Suntem invitați să o recunoaștem, asta însemnând a alege între tot sau nimic. Nu se poate târgui nimeni în fața Crucii și nici nu se poate dialoga cu ea. Ori o asumăm, ori o refuzăm. Refuzând-o vom rămâne mici la suflet. Recunoscând crucea şi acceptând-o, chiar dacă ne va aduce în situații de pierdere și suferință, ne vom oferi viața lui Isus Răstignit care ne va ajuta să aflăm rostul acesteia în lumina victoriei Învierii. Fiindcă nimeni și nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Hristos![3]
Încrederea rezistă doar dacă avem pe primul loc dorința de Dumnezeu. Altfel încremenim în mofturile sau capriciile noastre, disperându-ne la cele mai mici încercări. „Încrederea implică întotdeauna ceva ce nu se poate vedea. Dacă s-ar putea vedea, încrederea nu ar mai avea rațiunea de a fi. Dacă spuneți că nu aveți încredere într-o persoană decât în măsura în care puteți să o vedeți, aceasta înseamnă că nu aveți toată încrederea. Or, a avea încredere în Dumnezeu înseamnă a fi convins de adevărul că planurile sale sunt bune și sfinte, nu pentru că le vedeți, ci în ciuda aparențelor contrare”[4]. Cine are multe așteptări este cu ușurință limitat sau șantajat de propriile vise. Cine caută prea multe lucruri întâlnește frica de a nu le ajunge sau de a le pierde. Dragostea dintâi[5] și păstrarea prospețimii acesteia contează cel mai mult, nu lucrările sau eforturile care pot cu ușurință să răcească o inimă prin vanitate și spirit de revanșă, depărtând-o astfel de iubirea dezinteresată. Drumul mântuirii nu e acela de a inventa ceva pe gustul nostru sau a da bătălii pentru supremație, într-un mod vindicativ. Doar cu inima pe deplin deschisă în fața lui Dumnezeu putem accepta voia sa, timpul său și libertatea Spiritului de a recrea totul din nimic. De aceea, un lucru e bun dacă nu mă desparte sau nu mă depărtează de Isus, de cerințele Evangheliei sale.
Iubiți credincioși,
Lui Isus îi plac inimile smerite și blânde. În viața acestor inimi voința Domnului este o realitate, fiindcă rugăciunea sinceră le dă puterea de face bine, a ierta și a ne dărui. Lumii de azi îi place să vorbească de „strategii”, „structuri”, „mijloace”, „unelte”. În credință aceste cuvinte ne surprind, cu atât mai mult cu cât Isus a vorbit simplu și s-a apropiat fără rezerve de cei păcătoși și bolnavi. Și-a trimis apostolii să predice Evanghelia la toată făptura, dar le-a cerut să mențină în toate o judecată spirituală și să trăiască ei înșiși mai întâi, cu fidelitate, adevărurile pe care le vesteau. Iar dacă încercările i-au predispus pe ucenici la soluțiile neprevăzute ale Providenței trebuie să recunoaștem că, și în cazul nostru, tocmai situațiile greu de purtat sunt cele care dau măsura bunei-cuviințe de a rămâne cu Hristos, după învățătura Bisericii așezate pe Petru.
Ne este dat să ne mărturisim credința, astăzi. Într-o lume fără adevăr și credință, putem descoperi taina mărturiei (martiriului) doar dacă ne lepădăm de autosuficiență și de spiritul de revanșă. Înmulțirea răutății ne provoacă temeri, dar ne facem, oare, părtași și mai mult de puterea tainică a Sfintei Euharistii și de cuvintele lui Isus: Cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacurilor?[6] Mucenicia ne smintește pe de-o parte – de ce, dacă există, Dumnezeu permite asta dreptului? –, pe de altă parte ne impresionează – cel drept, cu toată durerea sa, continuă să se încreadă în Dumnezeu! De aceea, calea lui Isus este una a victoriei: este conștiința mlădiței care rămâne în Vița-Hristos pentru a avea viață. Altfel, smulsă din tulpină, ea nu este bună decât pentru a fi aruncată în foc[7]. Atunci când totul pare pierdut, ca în Vinerea Mare, sosește și victoria lui Dumnezeu, în dimineața Învierii. Neliniștea, grijile, durerile pot fi mari, dar harul se mărturisește în neputință[8], cu lucrare de răbdare și pace. De aceea, Maica Sfântă rămâne imaginea vie a Bisericii care nu se descurajează în așteptare. Puternică în credința ei de a aștepta răspunsul Cerului după agonia Vinerii Mari, Sfânta Fecioară și-a dispus inima la încredere prin iubire, răbdare, pace și speranță. Având-o pe Maria în inima sa, Biserica nu va suferi niciodată pierderi iremediabile, fiindcă Inima sa Neprihănită va triumfa.
Dragi credincioși,
Încrederea în mâinile Tatălui ceresc presupune, deci, riscul crucii. Pe crucile zilelor care se scurg trebuie pierdut totul pentru a câștiga totul. Dacă nu vom ști să lăsăm totul pentru comoara de mare preț, înseamnă că n-am simțit gustul Bunei Vestiri, iar cuvântul lui Isus, de a pierde viața pentru Evanghelie, nu mai are noutatea darului. Hristos, atingând putregaiurile vieților noastre, nu numai că nu se dezgustă de ele, ci le transformă, prin dragostea Lui, în izvoare de mântuire pentru noi toți. Moartea a fost zdrobită de moartea Domnului, iar mormântul său a devenit locul de unde a răsărit viața. Să putem petrece cu speranță și încredere așteptarea rostogolirii pietrei de pe mormânt în viețile noastre!
Tuturor sărbători sfinte și binecuvântate! Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Cu arhierești binecuvântări,
✠ MIHAI,
Episcop
[1] Matei 27,46.
[2] Cf. Marcu 8,35.
[3] Romani 8,35.
[4] Monseniorul J. Fulton Sheen (1895-1979), Din înălțimea crucii, Iași, Sapientia, 2011, p.78.
[5] Apocalipsa 2,4.
[6] Matei 28,20.
[7] Cf. Ioan 15,6.
[8] 2 Corinteni 12,9.
