”Cel care este chemat în Biserică la slujirea de conducere trebuie să aibă un puternic simț de dreptate”, iar ”omul lui Dumnezeu este unul care este fascinat de adevăr și pe care îl află pe deplin în Cuvântul și Trupul lui Isus Cristos”: a spus papa Francisc în alocuțiunea de la consistoriul prezidat sâmbătă, 14 februarie 2015, în bazilica San Pietro, în care a creat douăzeci de cardinali din optsprezece țări și s-a încuviințat canonizarea a trei călugărițe. La ceremonia din bazilica vaticană a luat parte și papa emerit Benedict al XVI-lea.
Pontiful a creat sâmbătă cincisprezece noi cardinali cu vârsta sub 80 de ani, așadar, electori și eligibili, și cinci cardinali care au trecut de pragul celor opt decenii, care au dreptul de a alege dar nu de a fi aleși într-un eventual conclav. Din motive de vârstă înaintată a lipsit sâmbătă unul din noii cardinali ultra-octogenari, arhiepiscopul columbian José de Jesús Pimiento Rodríguez, arhiepiscop emerit de Manizales, care va primi însemnele demnității de cardinal la domiciliu sau la nunțiatura apostolică de la Bogotá.
În același consistoriu papa Francisc a cerut și a primit votul cardinalilor cu privire la canonizarea a trei călugărițe - Ioana Maria Emilia de Villeneuve, Maria a lui Isus Cel răstignit și Maria Alfonsina Danil Gatthas – care urmează să fie ridicate la cinstea altarelor la timpul stabilit ca ”exemple de viață creștină și de sfințenie care pot fi propuse întregii Biserici”.
Alocuțiunea Sfântului Părinte a avut la bază singura lectură biblică proclamată în cadrul consistoriului, lectură luată din Prima Scrisoare către Corinteni, capitolul 13, în care Sfântul Apostol Paul face elogiul iubirii. Și aceasta, a afirmat Pontiful, pentru că demnitatea de cardinal nu este doar onorifică, din moment ce însuși numele de cardinal trimite cu gândul la un punct de sprijin și de mișcare pentru viața comunității bisericești. Iar în Biserică orice slujire de conducere ”provine din iubire, trebuie să fie practicată în iubire și are ca scop iubirea. Biserica Romei are și în această privință un rol exemplar: după cum ea prezidează în caritate, tot la fel orice Biserică particulară este chemată, în domeniul ei, să prezideze în caritate”.
Redăm mai jos alocuțiunea papei Francisc de la consistoriul de sâmbătă, 14 februarie 2015:
”Dragi frați cardinali,
Cardinalatul este cu siguranță o demnitate, dar nu e onorifică. O spune chiar numele - «cardinal» - care amintește de «cardo» (balama sau țâțână). Așadar, nu este ceva accesoriu, decorativ, care duce cu gândul la o medalie de onoare, ci la balama, la un punct de sprijin și de mișcare esențial pentru viața comunității. Voi sunteți «țâțâni» și sunteți încardinați în Biserica Romei care «se află în fruntea adunării universale a carității» (Conc. Ecum. Vatican II, Lumen gentium, nr. 13; cf. Sf. Ignațiu din Antiohia, Ad Romanos, prolog). În Biserică orice act de conducere provine din caritate, trebuie să fie practicată în caritate și are ca scop caritatea. Chiar și în această privință Biserica care este în Roma desfășoară un rol exemplar: după cum ea prezidează în caritate, tot la fel orice Biserică particulară este chemată, în domeniul ei, să prezideze în caritate”.
”Cred, de aceea, că «imnul carității» din Prima Scrisoare a Sfântului Apostol Paul către Corinteni poate fi cuvântul-călăuză pentru această celebrare și pentru slujirea voastră, în special pentru cei dintre voi care astăzi începeți să faceți parte din Colegiul Cardinalilor. Și ne va prinde bine să ne lăsăm călăuziți, eu mai întâi și voi împreună cu mine, de cuvintele inspirate ale apostolului Paul, în special acolo unde el enumeră trăsăturile carității. Să ne ajute în această ascultare Maica noastră Maria: Ea l-a dat lumii pe Cel care este «Calea cea mai minunată dintre toate» (cf 1 Cor 12,31), pe Isus, Caritatea întrupată; ea să ne ajute să primim acest Cuvânt și să mergem pe această Cale. Să ne ajute prin atitudinea ei smerită și blândă de mamă, întrucât caritatea, dar al lui Dumnezeu, crește acolo unde este umilință și blândețe”.
”Mai întâi de toate Sfântul Paul ne spune că iubirea este «îndelung răbdătoare și binevoitoare» (13,4). Cu cât mai mult se lărgește responsabilitatea în slujirea Bisericii, cu atât mai mult trebuie să se lărgească inima, să se dilateze după măsura inimii lui Cristos. Îndelunga răbdare este, într-un anumit sens, sinonimul catolicității: înseamnă a iubi fără frontiere, dar fiind în același timp credincioși față de situațiile particulare și cu gesturi concrete. Să iubești ceea ce este mare fără a trece cu vederea peste ceea ce este mic; să iubești realitățile mărunte în orizontul celor mari, pentru că [după cum spune epitaful de pe mormântul Sf. Ignațiu de Loyola] «Non coerceri a maximo, contineri tamen a minimo divinum est» (Să nu fii restrâns de cele mai mari, ci cuprins de cele mai mici, aceasta este divin – tr.r.). Să iubești prin gesturi binevoitoare. Bunăvoința este intenția stabilă și constantă de a vrea binele întotdeauna și pentru toți, chiar și pentru cei care nu ne vor binele”.
”Apostolul mai spune că iubirea «nu este invidioasă, nu se laudă, nu se mândrește» (v. 4). Aceasta este cu adevărat minunea carității, pentru că noi, ființe umane – toți, și în orice vârstă a vieții – suntem înclinați spre invidie și mândrie de natura noastră rănită de păcat. Și nici chiar demnitățile ecleziastice nu sunt imune de această tentație. Dar tocmai din acest motiv, dragi Frați, se poate evidenția și mai mult în noi puterea divină a carității, care transformă inima, astfel că nu mai trăiești tu, ci Cristos trăiește în tine. Isus este numai iubire”.
”Mai departe, caritatea «nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale» (v. 5). Aceste două trăsături ale carității arată că cel care trăiește în caritate este de-centrat față de sine. Cine este auto-centrat, inevitabil se poartă necuviincios și deseori nu-și dă seama pentru că un comportament cuviincios înseamnă tocmai capacitatea de a ține cont de celălalt, de demnitatea lui, de condiția lui, de necesitățile lui. Cine este auto-centrat urmărește inevitabil propriul interes și i se pare normal, aproape datorat. Atare interes poate fi înveșmântat chiar și cu învelișuri nobile, dar în realitate este numai interesul propriu. În schimb, caritatea te de-centrează și te pune în adevăratul centru care este numai Cristos. Atunci da, poți fi o persoană care se poartă cuviincios și este atentă la binele celorlalți”.
”Caritatea, spune Sfântul Paul, «nu se mânie, nu ține cont de răul primit» (v. 5). Păstorului care trăiește în contact cu lumea nu-i lipsesc ocaziile de a se mânia. Și poate chiar mai mult riscăm să ne mâniem în raporturile dintre noi, confrații, pentru că în realitate, noi suntem mai puțin scuzabili. Și de această dată caritatea, și numai caritatea, este cea care ne eliberează. Ne eliberează de pericolul de a reacționa impulsiv, de a spune și de a face lucruri greșite și, mai presus de toate, ne eliberează de pericolul mortal al mâniei păstrate, «mocnită» în interior, care te face să ții cont de răul primit. Nu! Aceasta este inacceptabilă într-un om al Bisericii. Dacă, totuși, poate fi iertată o răbufnire de moment și imediat răsuflată, nu la fel se poate spune despre ranchiună. Domnul să ne ferească și să ne elibereze!”.
”Caritatea – adaugă apostolul - «nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr» (v. 6). Cel chemat în Biserică la slujirea de conducere trebuie să aibă un simț puternic al dreptății, în așa fel încât orice nedreptate să-i devină inacceptabilă, nici chiar cea care ar putea să fie avantajoasă pentru el sau pentru Biserică. Și în același timp «se bucură de adevăr»: cât de frumoasă este această expresie! Omul lui Dumnezeu este unul care este fascinat de adevăr și pe care îl găsește pe deplin în Cuvântul și în Trupul lui Isus Cristos. El este izvorul inepuizabil al bucuriei noastre. Fie ca poporul lui Dumnezeu să găsească mereu în noi denunțarea fermă a nedreptății și slujirea bucuroasă a adevărului!”.
”În fine, caritatea «toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură» (v. 7). Aici avem, în patru cuvinte, un program de viață spirituală și pastorală. Iubirea lui Cristos, revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt, ne permite să trăim astfel, să fim astfel: persoane capabile să ierte întotdeauna, să acorde întotdeauna încredere, pentru că sunt pline de credință în Dumnezeu; capabile să insufle întotdeauna speranță, pentru că sunt pline de speranță în Dumnezeu; persoane care știu să îndure cu răbdare orice situație și pe orice frate și soră, în uniune cu Isus, care a îndurat cu iubire povara tuturor păcatelor noastre”.
”Dragi frați, toate acestea nu vin de la noi, ci de la Dumnezeu. Dumnezeu e iubire și le face pe toate acestea dacă suntem docili la lucrarea Duhului său Sfânt. Iată, așadar, cum trebuie să fim: încardinați și docili. Cu cât suntem mai încardinați în Biserica care este în Roma, cu atât mai mult trebuie să devenim docili față de Duhul Sfânt, pentru ca iubirea să dea formă și sens la tot ceea ce suntem și la tot ceea ce înfăptuim. Încardinați în Biserica care prezidează în caritate, docili Duhului Sfânt care revarsă în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu (cf Rm 5,5). Așa să fie!”.
***
Prin crearea a 20 de noi cardinali, Colegiul cardinalilor este alcătuit acum din 227 de cardinali, din care 125 sunt electori iar 102, non-electori.
Dintre noii cardinali, patru provin din institute de viață consacrată: doi sunt salezieni ( card. Bo și card. Sturla), unul este lazarist (card. Souraphiel) și unul augustinian recolect (card. Lacunza Maestrojuan).
În rândul noilor cardinali nu se numără nici un iezuit. După moartea cardinalului Becker, care a trecut la Domnul pe 10 februarie 2015, ordinul iezuiților numără patru cardinali din care nici unul nu este elector: Darmaatmadja, Korec, Tucci și Vanhoye.
Cardinalii creați de papa Francisc sunt în prezent 39.
În ansamblul Colegiului cardinalilor continentul cu cel mai mare număr de prelați este Europa, cu 118 cardinali, urmat de America Centrală și de Sud (34) America de Nord (27), Asia (22), Africa (21) și Oceania (5).
În fine, de adăugat că orice cardinal este încadrat într-una din cele trei trepte ale ordinului sacru: episcopatul, prezbiteratul și diaconatul. Dintre noii prelați, cardinalii Mamberti, De Magistris și Rauber sunt încadrați în ordinul diaconatului, în timp ce toți ceilalți, în ordinul prezbiteratului.
Iată mai jos numele noilor cardinali electori:
Mons. Dominique Mamberti, arhiepiscop titular de Sagona, prefectul Tribunalului Suprem al Signaturii Apostolice.
Mons. Manuel José Macário do Nascimento Clemente, patriarhul Lisabonei, Portugalia.
Mons. Berhaneyesus Demerew Souraphiel, C.M., arhiepiscop de Addis Abeba, Etiopia.
Mons. John Atcherley Dew, arhiepiscop de Wellington, Noua Zeelandă.
Mons. Edoardo Menichelli, arhiepiscop de Ancona-Osimo, Italia.
Mons. Pierre Nguyên Văn Nhon, arhiepiscop de Hà Nôi, Vietnam.
Mons. Alberto Suárez Inda, arhiepiscop de Morelia, în Mexic.
Mons. Charles Maung Bo, S.D.B., arhiepiscop de Yangon, în Myanmar.
Mons. Francis Xavier Kriengsak Kovithavanij, arhiepiscop de Bangkok, în Tailanda.
Mons. Francesco Montenegro, arhiepiscop de Agrigento, în Italia.
Mons. Daniel Fernando Sturla Berhouet, S.D.B., arhiepiscop de Montevideo, în Uruguay.
Mons. Ricardo Blázquez Pérez, arhiepiscop de Valladolid, în Spania.
Mons. José Luis Lacunza Maestrojuán, O.A.R., episcop de David, în R. Panamá.
Mons. Arlindo Gomes Furtado, episcop de Santiago de Cabo Verde, R. Capul Verde.
Mons. Soane Patita Paini Mafi, episcop de Tonga, Regatul Tonga.
De asemenea, au fost creați cardinali alți cinci arhiepiscopi și episcopi emeriți:
Mons. José de Jesús Pimiento Rodríguez, arhiepiscop emerit de Manizales
Mons. Luigi De Magistris, arhiepiscop titular Nova, pro-penitențiar major emerit
Mons. Karl-Joseph Rauber, arhiepiscop titular Giubalziana, nunțiu apostolic
Mons. Luis Héctor Villalba, arhiepiscop emerit de Tucumán
Mons. Júlio Duarte Langa, episcop emerit de Xai-Xai.
