de Rachel Macy Stafford
Eu prețuiesc bileţelele pe care le primesc de la copiii mei – indiferent dacă acestea sunt scrise cu pix pe un post-it galben sau scrise cu caligrafie perfectă pe o foaie cu linii. Dar poezia de Ziua Mamei pe care am primit-o recent de la fiica mea în vârstă de 9 ani e deosebit de semnificativă. De fapt, primul vers al poemului m-a făcut să-mi ţin respirația, în timp ce lacrimi calde se rostogoleau pe faţă.
„Cel mai important lucru despre mama mea este că… ea e mereu prezentă, chiar și atunci când am probleme.”
Vedeţi însă, nu a fost întotdeauna așa.
La un moment dat, am început să practic un nou mod de comportament, destul de diferit faţă de felul în care mă purtasem până în acel moment. Am devenit o persoană care ţipa. Nu se întâmpla des, dar eram exagerată – ca un balon umflat prea tare care apare brusc și face ca toată lumea din jur să tresară de frică.
Deci, cum de reuşeau copiii mei, pe atunci în vârstă de 3 și 6 ani, să mă facă să-mi pierd controlul? S-a întâmplat atunci când fata mea insista să mai ia trei coliere de mărgele şi ochelarii ei de soare roz când eram deja în întârziere. S-a întâmplat pentru că a încercat să toarne ea singură cerealele și a vărsat întreaga cutie pe masa din bucătărie. S-a întâmplat pentru că a făcut să cadă îngerul meu preţios din sticlă pe podeaua tare de lemn şi l-a spart, după ce i s-a spus să nu-l atingă. S-a întâmplat fiindcă se lupta din răsputeri pentru că nu vroia să doarmă atunci când aveam mai mare nevoie de pace și liniște? S-a întâmplat pentru că amândoi se certau pe lucruri ridicole, cum ar fi: care să iasă primul din mașină sau care primise mai multă înghețată?
Da, au fost acele lucruri – întâmplări nefericite, dar normale şi problemele tipice copiilor și comportamentul lor care m-au iritat până la punctul de a-mi pierde controlul.
Nu e simplu să scriu aşa ceva. Şi nici nu este ușor să retrăiesc faptul că adevărul trebuie spus: m-am urât în acele momente. Ce s-a întâmplat cu mine de a trebuit să ţip la două mici creaturi pe care le iubeam mai mult decât viaţa mea?
Să vă spun ce s-a întâmplat cu mine.
Neatenţia
Faptul că foloseam telefonul în mod excesiv, munceam peste măsură, o grămadă de liste cu lucruri de făcut şi mânia perfecţiunii asta m-a dărâmat. Şi ţipătul la persoanele care îmi erau drage era rezultatul direct al pierderii controlului în viața mea.
Inevitabil, a trebuit să cedez pe undeva.
Aşa că am cedat în spatele ușilor închise, în mijlocul persoanelor care însemnau cel mai mult pentru mine.
Până într-o bună zi. Fiica mea mai mare se suise pe un scaun și voia să ia ceva din cămară, când, din greșeală, a făcut să cadă pe podea o pungă întreagă de orez. În timp ce un milion de boabe mici cădeau pe podea ca o ploaie, ochii fetei mele s-au umplut de lacrimi. Și atunci am văzut teama în ochii ei, în timp ce aştepta ca mama ei s-o repeadă.
Îi e frică de mine, m-am gândit cu realizarea cea mai dureroasă care se poate imagina. Copilului meu în vârstă de 6 ani îi este frică de reacția mea pentru o greșeală nevinovată de-a ei.
Cu durere adâncă, am realizat că nu eram mama cu care aş fi vrut să crească copiii mei şi că nu era acesta modul în care voiam să trăiesc tot restul vieții mele.
După câteva săptămâni de la acel episod, am avut un moment de epuizare totală şi de realizare interioară: momentul meu de conștientizare dureroasă care m-a propulsat pe o cale eliberatorie ,departe de distracții ,ca să înțeleg ceea ce într-adevăr conta pentru mine. Asta a fost acum doi ani și jumătate – doi ani și jumătate de recuperare lentă de la excesuri şi de la neatenţia provocată de folosirea aparatelor electronice în viața mea … doi ani și jumătate de eliberare de la standardul de neatins al perfecțiunii și a presiunii sociale de a „face totul”. În timp ce mă dedicam tulburărilor mele interne și externe, furia și stresul acumulat în mine până atunci se risipeau încet. Simţindu-mă mai uşoară, am fost în stare să reacționez la greșelile și nereuşitele copiilor mei într-un mod mai calm, plin de compasiune și mai rezonabil.
I-am spus lucruri ceva de genul: „E doar sirop de ciocolată. Se poate curăţa şi cămara va fi ca nouă.”
(În loc de un oftat exasperat și o privire pe măsură.)
M-am oferit să o ajut cu mătura în timp ce ea aduna o grămadă de cereale Cheerios de care era plină podeaua.
(În loc de a-i arunca o privire de dezaprobare și supărare totală.)
Am ajutat-o să se gândească unde şi-ar fi putut lăsa ochelarii.
(În loc s-o fac de rușine că e atât de iresponsabilă.)
Și în momentele când epuizarea absolută și văicăreala neîncetată erau pe punctul de a mă depăşi, intram în baie, închideam ușa, răsuflam o clipă şi-mi aduceam aminte că sunt copii, iar copiii fac greșeli. La fel ca şi mine.
Cu timpul, teama pe care o văzusem odată în ochii copiilor mei când erau la necaz a dispărut. Și, slavă Domnului, am devenit pentru ei un refugiu în vremuri de necaz – în loc de duşmanul de care să fugă și să se ascundă.
Nu sunt sigură că m-aș fi gândit să scriu despre această transformare profundă dacă nu ar fi avut loc întâmplarea de lunea trecută, după-amiază. În acel moment, m-am simţit copleşită și m-am abţinut să nu strig. Eram pe cale să termin ultimele capitole ale cărții pe care-o scriu în prezent și computerul mi s-a blocat. Dintr-o dată, ultimele trei capitole pe care le scrisesem mi-au dispărut din fața ochilor. Mi-am petrecut câteva minute pline de disperare, încercând să revin la versiunea cea mai recentă a manuscrisului. Când nu am reușit, am consultat funcţiunea de backup a calculatorului, ca să constat că şi acolo era prezentă o eroare. Când m-am dat seama că nu voi mai recupera niciodată aceste trei capitole, am vrut să plâng – dar, şi mai mult, am vrut să urlu de supărare.
Dar nu am putut, pentru că trebuia să mă duc să iau copiii de la școală și să îi duc la antrenamentul cu echipa de înot. Cu mare strângere de inimă, mi-am închis încet laptop-ul și mi-am amintit că ar putea exista probleme mult, mult mai rele decât să scriu din nou aceste capitole. Apoi mi-am spus că nu se putea face absolut nimic ca să rezolv acea problemă în acel moment.
Când copiii s-au urcat în maşină, au știut imediat că se întâmplase ceva. „Ce să întâmplat, mamă?”, au întrebat la unison după ce au aruncat o privire pe fața mea ca cenușa.
Aş fi vrut să strig: „Mi-am pierdut trei zile de muncă din cartea mea!”
Aş fi vrut să dau un pumn în volan, pentru că mașina era ultimul loc unde aş fi vrut să fiu în acel moment. Aş fi vrut să merg acasă și să-mi rezolv problema cu cartea – nu să car copiii la antrenamentul de înot, să storc costume de baie umede, să piepten păr încâlcit, să pregătesc cina, să spăl vase şi să-i pun în pat seara.
Dar în schimb am spus cu calm: „Nu vreau să vorbesc acum despre asta. Mi-am pierdut o parte din cartea mea. Și nu vreau să discut pentru că mă simt foarte abătută.”
„Ne pare rău”, a spus cea mai mare pentru amândoi. Și apoi, ca și cum ar fi știut că aveam nevoie de spațiu, au tăcut tot drumul până la piscină. Eu şi copiii ne-am văzut de treburile noastre și, deși eram mai tăcută decât de obicei, nu am ţipat şi am încercat din tot sufletul să nu mă mai gândesc la problema cu cartea.
În cele din urmă, ziua era aproape pe sfârşite. Îl pusesem pe copilul meu cel mic în pat și stăteam culcată lângă fata mea cea mare ca să discutăm,ca în fiecare seară.
„Crezi că o să recuperezi capitolele ?”, a întrebat fiica mea încet.
Și atunci am început să plâng – nu atât de mult pentru cele trei capitole, știam că va trebui să le scriu din nou – suferinţa mea a fost mai mult o eliberare din cauza epuizării și a frustrării implicate în scrisul și editarea unei cărți. Fusesem atât de aproape de sfârșit. Eram incredibil de dezamăgită de faptul că se schimbase situaţia aşa de brusc .
Spre surprinderea mea, fetiţa mea a întins mâna și m-a mângâiat pe păr încet. A început să spună cuvinte liniștitoare, cum ar fi, „Calculatoarele pot fi atât de frustrante,” și „aş putea să mă uit la maşina timpului să văd dacă pot să recuperez o copie.” Și apoi, în cele din urmă: „Mama, tu poţi face acest lucru. Ești cea mai bună scriitoare pe care o știu,”și „te voi ajuta şi eu cum pot.”
Când am avut probleme, ea a fost prezentă, m-a încurajat cu răbdare și compasiune şi nici nu s-ar fi gândit să mă lovească când eram deja la pământ.
Fata mea nu ar fi răspuns în mod empatic dacă aș fi rămas una care ţipa la ea. Pentru că a ţipa înseamnă blocarea comunicării; taie legătura; îi face pe oameni să se separe – în loc să se apropie.
„Cel mai important lucru este că mama mea este mereu prezentă, chiar și atunci când am probleme.”
Fata mea a scris asta despre mine, femeia care a trecut printr-o perioadă dificilă, de care nu e mândră, dar de la care a învățat ceva. Și în cuvintele fiicei mele văd speranță pentru alții.
Cel mai important lucru este că nu e prea târziu să renunţi la a țipa.
Cel mai important lucru este că viaţa este prea scurtă pentru a te supăra din pricina cerealelor vărsate şi a încălţămintei nepuse la loc.
Cel mai important lucru este că, indiferent de ceea ce s-a întâmplat ieri, astăzi este o nouă zi.
Astăzi putem alege să răspundem în mod liniștit.
Și, făcând astfel, îi putem învăța pe copiii noștri că pacea construiește poduri – poduri peste care putem merge în vremuri de necaz.
