Prima parte AICI.
Cererea ambasadorilor veneţieni
În adunarea din 11 august [1563], apare o noutate în urma citirii cererii ambasadorilor veneţieni. În preambulul se declară în mod solemn fidelitatea Republicii veneţiene faţă de Scaunul Apostolic şi devotamentul sincer faţă de autoritatea Conciliului, după care este formulată o petiţie: este inacceptabilă formularea canonului şapte aşa cum apare în ultima redactare. Conţinutul acestui canon provoacă îngrijorare în rândul catolicilor din teritoriile veneţiene, situaţi în Grecia şi în insule (Creta, Cipru, Corfu, Zakynthos şi Cefalonia) şi dăunează grav nu doar păcii din sânul comunităţii creştine, ci şi Bisericii din Orient, în special Bisericii greceşti (Graecorum ecclesia). Aceasta, deşi este în dezacord cu Biserica Romei asupra unor puncte, se supune ierarhiei numită de Scaunul Apostolic.
Orientalii au obiceiul ca, în cazul adulterului din partea soţiei, să desfacă căsătoria şi să se recăsătorească (fornicariam uxorem dimittere et aliam ducere), existând chiar un ritual foarte vechi ce provine de la Părinţi în vederea celebrării unei noi căsătorii. Un asemenea obicei nu a fost condamnat niciodată de vreun Conciliu ecumenic, iar credincioşii orientali nu au fost loviţi niciodată de vreo anatemă, deşi această practică a fost mereu cunoscută de către Biserica catolică romană (Romanae et catholicae ecclesiae notissimus). Ambasadorii cereau aşadar modificarea canonului, acolo unde este excomunicat cel care afirmă că Biserica învaţă cum căsătoria nu se poate desface din cauza adulterului unuia dintre soţi şi că nici măcar soţul inocent nu se poate recăsători. Cererea se încheie specificând că un asemenea canon este împotriva părerilor teologilor renumiţi din vechime.
Documentul se referă la trei Sfinţi Părinţi care sunt ulterior citaţi în cadrul discuţiei. Cel dintâi este Sf. Chiril al Alexandrei care, referindu-se la cauzele de divorţ, afirmă că „nu scrisorile de despărţire desfac căsătoria în faţa lui Dumnezeu, ci comportamentul greşit al omului”. Urmează Sf. Ioan Gură-de-Aur care consideră adulterul drept cauza morţii reale a căsătoriei. În cele din urmă este citat Sf. Vasile cel Mare atunci când, vorbind despre bărbatul părăsit de femeie, recunoaşte că acesta poate fi în comuniune cu Biserica (textul presupune faptul că soţul s-a recăsătorit).
Este propusă o nouă formulare a canonului: Conciliul să renunţe la condamnarea practicii orientale şi la excomunicare.
Argumentarea veneţienilor
Din propunerea ambasadorilor veneţieni, Părinţii participanţi la Conciliu deduc faptul că în teritoriile greceşti ale Veneţiei s-a ajuns la o oarecare comuniunea bisericească între credincioşii orientali şi Roma şi că catolicii greci se diferenţiază doar prin câteva practici rituale. Pentru aceşti credincioşi, termenul ritus are un înţeles mai amplu decât cel din lumea occidentală întrucât cuprinde şi celebrarea unei noi căsătorii în urma adulterului (mereu în urma judecării cazului de către episcop şi în anumite situaţii). De aici şi cererea ambasadorilor.
Se dorea evitarea situaţiei ca catolicii din teritoriile dominate de veneţieni, care depind de episcopi aflaţi în comuniune cu Roma, să fie pedepsiţi din cauza unei practici foarte vechi privitoarea la căsătorie: „un rit grec deosebit” care e în conflict cu indisolubilitatea căsătoriei decretată de către Conciliu. Dată fiind frica de schismă, este propusă modificarea canonului astfel încât să nu fie excomunicaţi cei ce acceptă ritul oriental, ci doar cei care refuză doctrina indisolubilităţii căsătoriei. Sunt astfel loviţi cei care neagă autoritatea Papei sau învăţătura Bisericii, iar nu catolicii greci care le recunosc.
Traducere: Octavian FRINC după G. PANI, „Matrimonio e «secondo nozze» al Concilio di Trento” în La Civiltà Cattolica (3943), 4 octombrie 2014, pp. 19-32.
