Dacă ne gândim la Germania anului 1989, ne vin instantaneu în minte imaginile căderii Zidului Berlinului. Locuitori ai Berlinului de Est şi ai Berlinului de Vest escaladând Zidul, stând călare pe Zid, îmbrăţişându-se, beţi de fericire. Şi astăzi, aceste imagini mă răscolesc într-un mod deosebit, chiar dacă, între timp, au trecut 25 de ani de atunci. Din discuţiile purtate cu interlocutori din lumea întreagă ştiu cât de profund ancorată este căderea Zidului Berlinului în memoria colectivă, transnaţională. Dar cum a fost, de fapt, posibil acest eveniment mondial din 9 noiembrie 1989? Urmaţi-mă, vă rog, într-o călătorie prin anul 1989, veţi asista alături de mine la unele dintre evenimentele de marcă ale acestui an, căruia, ca urmare a căderii Zidului, îi va reveni un loc cu totul şi cu totul deosebit în istoria ţării mele.
7 mai 1989: proteste ca urmare a falsificării alegerilor
La 7 mai 1989 au avut loc alegeri comunale în RDG. Ca şi în anii anteriori, aceste alegeri nu au oferit cetăţenilor nicio altă opţiune de vot, fiind vorba doar de pseudoalegeri: doriţi sau nu doriţi să confirmaţi candidatul listei unice a Frontului Naţional? La finele scrutinului din 7 mai 1989, conducerea RDG anunţa o participare la vot de 98,85% şi 12,2 milioane de cetăţeni ai RDG votanţi ai listei unice a Frontului Naţional. Să fi fost posibil aşa ceva? În rândul grupurilor de opoziţie care se pregătiseră luni în şir pentru a observa sistematic alegerile comunale acest anunţ a suscitat proteste. În întregul RDG, comitete de cetăţeni observaseră numerotarea voturilor, astfel încât, în seara scrutinului, cifrele semnalate de acestea erau cu totul şi cu totul diferite de cele oficiale, anunţate în dimineaţa zilei de 8 mai 1989 de Comisia electorală a RDG. În accepţiunea multora, falsificarea alegerilor a scos, definitiv, la iveală lipsa de credibilitate a fostului regim. Va mai dura, însă, alte patru luni până când nemulţumirea oamenilor din RDG avea să clatine din temelii regimul.
12 iunie 1989: Gorbaciov în Germania de Vest
În perioada 12-15 iunie 1989, Mihail Gorbaciov s-a aflat în vizită oficială în Republica Federală Germania. În „declaraţia comună“ semnată în cadrul acestei vizite împreună cu cancelarul federal din acea vreme, Helmut Kohl, se regăseşte următoarea propoziţie: „Trebuie să asigurăm tuturor popoarelor şi statelor dreptul de a-şi determina propriul destin în mod liber şi de a-şi creiona, în mod suveran, propriile relaţii bilaterale, în baza dreptului internaţional“. Această misiune, parte a aşa-zisei „doctrine Brejnev“, comunicată de Uniunea Sovietică, avea să deschidă calea pentru viitoarea autodeterminare în plan politic intern a statelor din blocul sovietic. Pe de o parte, pentru conducerea RDG aceasta însemna că trebuie să-şi asume propriile decizii politice. Pe de altă parte, odată cu reformele lui Gorbaciov, cetăţenii RDG realizaseră că piedica principală nu mai era manipularea exercitată din exterior, de către Uniunea Sovietică, ci că adversarul lor principal era propriul guvern. Acest eveniment demonstrează, în mod exemplar, că traiectoria care a culminat cu doborârea Zidului Berlinului a fost strâns legată de evenimentele din întreaga Europă de Est şi de cele din Uniunea Sovietică. Strânse au fost, de pildă, şi relaţiile dintre grupurile reformiste din RDG şi mişcarea Solidarność din Polonia.
19 august 1989: picnic paneuropean la graniţa austro-ungară
Deosebita importanţă a climatului politic internaţional al anului 1989 pentru căderea Zidului o denotă şi politica Ungariei: după ce gardurile electrificate care separau Ungaria de Austria începuseră să se degradeze din ce în ce mai mult, la debutul anului 1989 guvernul maghiar a decis să nu reabiliteze instalaţiile amplasate în 1966, ci să le demonteze. Pentru cetăţenii maghiari, beneficiari, deja, din 1988 ai dreptului de a circula liber, o astfel de instalaţie masivă de securizare a frontierelor nu mai era necesară. În lunile următoare, la graniţa austro-ungară aveau să se întâmple evenimente cu încărcătură simbolică. Atunci când, cu prilejul picnicului paneuropean din 19 august 1989, graniţa dintre Austria şi Ungaria a fost deschisă, simbolic, pentru câteva ore, aproximativ 700 de cetăţeni din RDG au profitat de ocazie şi au fugit în Austria. În acea zi a avut loc cea mai mare fugă în masă din RDG, de la construirea Zidului, la 13 august 1961. Peste trei săptămâni, la 11 septembrie 1989, Ungaria şi-a deschis, într-un final, graniţele, permiţând refugiaţilor din RDG să plece mai departe, în Occident.
30 septembrie 1989: un balcon la Praga scrie istoria
După august 1989, Ambasada Republicii Federale Germania la Praga a devenit din ce în ce mai des destinaţia unor germani din RDG care au sperat să obţină pe această cale plecarea lor în Germania occidentală. Personal sunt deosebit de legat de acest capitol al istoriei germano-germane, întrucât la acea vreme am lucrat la Ambasada noastră la Praga şi am trăit aceste evenimente pe propria piele. Timp de mai multe săptămâni, numărul cetăţenilor din RDG aflaţi în perimetrul Ambasadei a crescut permanent şi în seara zilei de 30 septembrie 1989 a atins cifra de aproape 6.000 de oameni. Atunci când, în acea seară, după mai multe zile de negocieri anevoioase cu conducerea RDG, ministrul federal de Externe de atunci, Hans-Dietrich Genscher, s-a prezentat în sfârşit în balconul Ambasadei şi a anunţat că refugiaţii pot pleca în Republica Federală Germania, o parte a frazei rostite a fost acoperită de strigătele de bucurie ale mulţimii. Faptul că refugiaţii au putut părăsi Ambasada de la Praga este considerat, pe bună dreptate, drept unul dintre evenimentele cheie care au dus la căderea Zidului. Deoarece, imediat după sosirea primelor trenuri cu refugiaţi în Republica Federală, curtea Ambasadei a fost asaltată din nou. Fluxul refugiaţilor nu s-a mai întrerupt. În fine, începând cu noiembrie, Cehoslovacia a permis plecarea directă a refugiaţilor din RDG în Republica Federală Germania.
9 octombrie 1989: demonstraţii paşnice la Leipzig
În pofida evenimentelor internaţionale şi a condiţiilor-cadru menţionate anterior, să nu uităm totuşi că, înainte de toate, căderea Zidului a fost meritul cetăţenilor fostei RDG care, cu fermitatea, curajul şi perseverenţa lor, au provocat, în decursul lunilor de la alegerile comunale falsificate din mai 1989, prăbuşirea dominaţiei partidului socialist unic. Un punct culminant al protestelor interne a fost atins la 9 octombrie 1989. Începând cu 4 septembrie, săptămânal, la Leipzig, au avut loc „demonstraţiile de luni“, care au fost, însă, de fiecare dată, înăbuşite şi dizolvate de miliţia şi de poliţia secretă. Faţă de toate aceste acţiuni de suprimare a „demonstraţiilor de luni“ începute la 4 septembrie, conducerea RDG a observat, totuşi, foarte atent eventualele reacţii internaţionale, dat fiind că se pregătea cea de-a 40-a aniversare a RDG, care urma să fie sărbătorită la 7 octombrie 1989. Cum vor reacţiona, oare, guvernanţii după desfăşurarea cu succes a acestui „jubileu“? Aceasta era întrebarea pe care mulţi demonstranţi şi-o puneau, profund îngrijoraţi, în preajma primelor „demonstraţii de luni“ după cea de-a 40-a aniversare a RDG. Pe acest fundal, demonstranţii din 9 octombrie merită cu atât mai multă admiraţie. Despre numărul participanţilor nu există cifre definitive. Au fost „doar“ 70.000, cum au relatat diverse mass-media, sau 90.000, cum au scris altele, sau au fost chiar şi mai mulţi? Un lucru este cert: triumful demonstranţilor nonviolenţi asupra aparatului de stat al RDG le-a insuflat multor cetăţeni curaj – şi deja cu o săptămână mai târziu, cu ocazia „demonstraţiei de luni“, la Leipzig s-au adunat 150.000 de oameni.
9 noiembrie 1989: o eroare politică a provocat căderea Zidului
9 noiembrie 1989 a fost o zi gri de toamnă la Berlinul de Est: nimeni n-a putut presimţi atunci că în acea zi avea să se prăbuşească Zidul. La o conferinţă de presă, Günther Schabowski, membru al biroului politic al partidului socialist unic, raporta despre evenimentele la cea de-a 10-a sesiune a biroului politic, când o jurnalistă i-a pus o întrebare în legătură cu noua lege a RDG privind regimul călătoriilor. Întrebat de când va fi aplicabilă această normă, Schabowski a răspuns cu celebrele cuvinte: „După câte ştiu eu, este valabilă imediat, fără întârziere“. A trecut cu vederea termenul prevăzut iniţial şi astfel a intrat în istorie. În acea seară mii de berlinezi s-au repezit la punctele de trecere a frontierei. Şi după ce frontierele au fost deschise cu adevărat – la început, grănicerii nu erau informaţi despre noua situaţie –, oamenii din cele două părţi ale Berlinului s-au îmbrăţişat euforic. În acea noapte s-a deschis nu numai Zidul între Berlinul de Vest şi cel de Est. În această noapte s-a netezit şi drumul spre reunificarea celor două state germane, pe care am sărbătorit-o, în sfârşit, în data de 3 octombrie 1990.
* Werner Hans Lauk este ambasadorul Republicii Federale Germania în România.
Sursa:www.revista22.ro
