Conform calendarului liturgic de rit latin, în 2 noiembrie Biserica Catolică îi comemorează pe toţi fraţii noştri mutaţi la viaţa veşnică.
Când auzim cuvântul «moarte» parcă ne cuprinde o stare de frică, de nelinişte, şi din punct de vedere uman este firesc să avem asemenea reacţii pentru că şi Biserica nu a considerat niciodată moartea ca ceva bun în sine, pentru că este împotriva vieţii. Moartea, prin urmare, indica un rău pentru că se opune vieţii, care este un bine.
În faţa multitudinilor de soluţii oferite de diferite culturi, gândiri, credinţe, învăţătura Bisericii oferă un sens creştin al morţii, insistând în a afirma că, prin moartea lui Hristos şi a învierii Sale este dăruită oamenilor mântuirea. Hristos triumfă asupra răului total şi definitiv, dar triumfă în mod paradoxal murind pe cruce, înghiţind veninul morţii, luând asupra Sa slăbiciunea şi decadenţa umană.
În spatele înfrângerii înfăptuite de Hristos, moartea creştinului devine «moarte în Domnul», fiind unicul remediu şi învingere a fricii şi a neliniştii. Moartea nu mai este un izvor de mâhnire şi de agitaţie cu privire la condamnare sau pedeapsă, ci se transformă într-un moment şi un motiv de speranţă şi desăvârşire; aşa cum se spune şi în Apocalipsă: «Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul» (14,13).
În lumina misterului pascal al lui Hristos, cu adevărat moartea este transfigurată, dincolo de a fi nimicită, asumă o valoare extraordinară şi de neaşteptat: devine semnul şi instrumentul vieţii; şi astfel s-a deschis tuturor oamenilor drumul înspre viaţa cea adevărată, viaţa veşnică şi s-a realizat legătura strânsă şi vie dintre cei care se bucură de fericirea veşnică, aceia care se purifică după moarte pentru a ajunge la aceasta stare de desăvârşire şi fraţii care încă trăiesc pe acest pământ.
În acest sens se poate vorbi de o adevărată şi vie comuniune între toţi membrii Bisericii (communio sanctorum). Este vorba despre comuniunea sfinţilor, care sunt amintiţi şi veneraţi în liturgia pământească, ca cei care sunt modele şi care pregustă viaţa veşnică, la care vor participa şi credincioşii acum peregrini pe acest pământ. Pomenirea fraţilor noştri acum fericiţi pentru totdeauna în patria cerească stimulează dorinţa de imitare pentru ca, la urmă, să îi putem ajunge în ceruri; totodată sunt mijlocitori preţioşi în ajutarea creştinilor pe drumul greu din această lume. Este evidenţiată astfel unitatea Bisericii peregrine şi glorioase ca un singur popor care preamăreşte şi cântă minunăţiile Domnului.
Conciliul Vatican II prin Constituţia dogmatică Lumen Gentium propune viziunea comuniunii care se stabileşte între credincioşii care trăiesc încă pe acest pământ şi aceia care se bucură deja de vederea beatifică sau care trebuie să fie supuşi purificării după moarte. Acest lucru se poate vedea în mod explicit în următorul paragraf:
«Unii dintre ucenicii Lui sunt călători pe pământ, în vreme ce alţii, trecuţi din această viaţă, se află în purificare, iar alţii sunt în glorie, contemplând limpede pe Dumnezeu însuşi, unul întreit, aşa cum este. Cu toţii, însă, deşi în grade şi în feluri diferite, suntem uniţi în aceeaşi dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi cântăm Dumnezeului nostru aceeaşi cântare de slavă. Într-adevăr, toţi care sunt ai lui Hristos, având Spiritul lui, formează o singură Biserică şi sunt uniţi între ei în Hristos. Unirea dintre cei aflaţi pe cale şi fraţii care au adormit în pacea lui Hristos nu se întrerupe în nici un fel, ci, dimpotrivă, după credinţa statornică a Bisericii, este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale» (Lumen Gentium 49a).
Această comuniune este posibilă datorită membrilor Bisericii, încă peregrină în timp, care sunt uniţi în Hristos, consolidaţi de către Spiritul Sfânt şi adunaţi în jurul Tatălui pentru a forma sfânta familie a lui Dumnezeu în unire cu fraţii trecuţi în cealaltă viaţă, care se găsesc în fericirea veşnică sau cei care încă o aşteaptă. Minunat mister al dragostei care îi uneşte pe toţi credincioşii singurei Biserici vii pe pământ şi în cer. În consecinţă, structura Bisericii, care cuprinde aceste trei stări ale membrilor săi, se prezintă în mod esenţial ca o comunitate în strânsă legătură cu realitatea pământească şi cea cerească, două aspecte ale aceluiaşi mister.
Iată, aşadar, aceste gânduri trebuie să pătrundă inima oricărui creştin în această perioadă şi să nu se lase pradă spiritului lumesc care celebrează „sărbătoarea” întunericului.
Pr. Aurel RUS