Astăzi, 25 aprilie, Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Evanghelist Marcu.
“Tu ai voit ca sfintele mistere ale lui Cristos, Fiul tău, izvor de mântuire şi de viaţă, să fie cunoscute prin dumnezeieştile Scripturi, prin opera oamenilor luminaţi de Spiritul Sfânt. Astfel, cuvintele şi gesturile Mântuitorului, încredinţate nemuritoarelor evanghelii, au fost încredinţate Bisericii şi, în felul acesta, devin sămânţă fecundă, care peste veacuri aduc roade de har şi de glorie”.
Marcu, ca şi ceilalţi evanghelişti, a intenţionat să ne transmită predica apostolică pentru a ne impulsiona pe calea urmării lui Cristos. Nu era interesul său să ne transmită o simplă doctrină, aşa cum făceau filozofii; vorbind despre Isus, voia să ne ajute să pornim pe un drum de credinţă, pentru a ne întâlni personal cu el în comunitatea eclezială.
Viaţa sa
El avea două nume: unul ebraic, Ioan, care era folosit între conaţionalii săi; altul grec, Marcu, pentru a se prezenta în lumea greco-romană. Pentru cei care aveau contacte frecvente cu aceste ambiente, folosirea a două nume era ceva obişnuit.
După o tradiţie foarte veche, mama sa, Maria, în timpul pătimirii Domnului, foarte probabil era deja văduvă. Familia sa era una cu stare şi era în relaţii apropiate cu Învăţătorul, deoarece punea la dispoziţie casa de la Ierusalim şi grădina pe care o aveau în apropiere, pe Muntele Măslinilor.
În marea sală a casei lor, a fost celebrată Cina de pe Urmă şi în ea s-au adunat apostolii după pătimire, până la Rusalii, pentru a deveni apoi Biserica domestică a primei comunităţi din Ierusalim. După ultima cină, când Isus şi apostolii s-au dus la Muntele Măslinilor, Ioan Marcu a mers şi el cu ei, şi acolo a adormit în căsuţa din acel mic domeniu. Dintr-o dată, a fost trezit de zarva gărzilor venite să-l prindă pe Isus. S-a ridicat şi, acoperit doar cu un cearşaf, s-a dus să vadă ce se întâmplă. Un soldat l-a prins, dar “el, lăsând cearşaful, a fugit de acolo gol”.
Marcu a fost aproape în toate evenimentele dureroase ale pătimirii, ale învierii glorioase şi a Rusaliilor, şi a făcut apoi parte din comunitatea creştină împreună cu mama şi cu Barnaba, ruda sa.
În anul 44, de la Antiohia, unde fusese trimis de apostoli, Barnaba a venit la Ierusalim împreună cu Paul, iar Marcu a putut să asculte relatările celor doi cu privire la răspândirea evangheliei în acel oraş cosmopolit şi, la rândul său a voit să-i urmeze.
A fost alături de ei în prima călătorie apostolică până în Cipru, dar când aceştia s-au îndreptat spre Perga, traversând locuri primejdioase şi căţărându-se pe Munţii Taurus pentru a ajunge la Antiohia, Marcu nu a avut curajul să înfrunte atâtea dificultăţi şi s-a întors la Ierusalim.
În anul 49, şi-a întâlnit din nou unchiul şi pe Paul, întorşi la Ierusalim pentru a rezolva împreună cu apostolii spinoasa problemă a creştinilor proveniţi din păgânism, fără să se supună practicii legii mozaice, şi a aflat astfel câte lucruri minunate s-au întâmplat în acele regiuni care i-au inspirat atâta frică.
Şi-a făcut din nou curaj şi s-a întors împreună cu ei la Antiohia. Pe când aceştia se pregăteau pentru o nouă călătorie apostolică pentru a vizita şi întări tinerele comunităţi creştine, Marcu s-a oferit din nou să-i însoţească, dar a întâlnit refuzul hotărât şi absolut al lui Paul care nu-l mai voia pe urmele sale, ca nu cumva să devină o piedică pentru programul lor.
La sfârşit, s-a hotărât ca Paul să plece în Asia Mică însoţit de un alt discipol, Sila, mai obişnuit cu oboseala, în timp ce Barnaba trebuia să meargă, împreună cu Marcu, în Cipru.
Ştim din epistolele pauline că, mai târziu, Marcu a devenit un colaborator fidel al lui Paul şi nu i-a fost frică să-l urmeze chiar până la Roma. În anul 61, îl aflăm alături de Apostol, care, prizonier, aştepta să fie judecat. Cu acea ocazie, scriindu-le colosenilor, le-a trimis salutări de la “Marcu, vărul lui Barnaba” şi a adăugat: “Dacă va veni la voi, primiţi-l”.
Paul a mai vorbit despre Marcu atunci când se afla pentru a doua oară arestat, la Roma. Scriindu-i lui Timotei, care se afla la Efes, şi rugându-l să vină la Roma în ajutorul său, a cerut următorul lucru: “Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, pentru că îmi va fi folositor în misiunea mea”.
E posibil să fi avut timpul necesar să-l poată revedea pe Apostolul neamurilor şi să asiste la martiriul său, dar, cu siguranţă, a rămas în cetatea cezarilor şi s-a pus în slujba lui Petru, care între timp venise şi el în capitala imperiului, şi i-a fost într-un mod deosebit “util ministeriului”, făcând-o pe interpretul.
Conform unei tradiţii foarte vechi, Petru, când a văzut că, de acum, comunitatea romană era foarte bine întărită în credinţă, l-a trimis pe discipolul său drag la Alexandria Egiptului. Aici, Marcu a întemeiat Biserica şi şi-a aflat şi martiriul. Relicvele sale au fost păzite cu mare grijă de creştinii din Egipt până în anul 1419, când veneţienii, cu pretextul de a le sustrage pericolului căderii în mâinile musulmanilor şi de a li se pierde urma, le-au luat şi le-au adus în oraşul lor. Acum se găsesc în frumoasa bazilică ce poartă tocmai numele sfântului Marcu.
Evanghelia sa
Dar opera cea mai frumoasă pe care Marcu ne-a lăsat-o este, fără îndoială, evanghelia sa, considerată astăzi ca fiind cea mai veche. Stilul său nu este rafinat, ci simplu şi imediat. Marcu scrie ceea ce a auzit şi văzut fără să se preocupe de punerea în ordine cronologică a faptelor şi fără să ascundă slăbiciunile apostolilor, nici măcar pe acelea ale lui Petru, pe care totuşi îl iubea ca un fiu. Tocmai pentru aceasta, evanghelia sa este atrăgătoare într-un mod particular.
Şi nu numai atât, el are curajul să povestească chiar şi faptul că Cel Răstignit, înainte de a muri “a strigat cu glas puternic: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, ca şi cum ar fi fost un fel de ruptură între el şi Tatăl, dar are, de asemenea, bucuria, imediat după, să prezinte convertirea centurionului aflat lângă cruce. Acesta, contemplându-l pe acela care nu arăta nici un semn triumfal al divinităţii, ba chiar a murit uitat de cer şi dispreţuit de pământ, a exclamat: “Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu!".
Nu aceasta era profesiunea de credinţă care înflorea de acum înainte pe buzele multora în Roma cezarilor, în urma predicii lui Petru şi a lui Paul? Merita osteneala de a reţine acestea în evanghelia sa, nu numai pentru profunda ei semnificaţie, ci şi pentru faptul că primul care a pronunţat-o a fost tocmai un soldat roman.
