De P. S. Mihai Frăţilă
Convocat de Sfântul Părinte, pentru a medita şi a dezbate asupra pastoralei familiei creştine, Sinodul episcopilor de la Roma, a fost o experienţă impresionantă. Pregătit din vreme prin documentaţia adresată şi provenită din Bisericile locale, sinodul a avut, deci, în atenţie o sinteză a răspunsurilor provenite din lumea catolică. O dezbatere colegială în prima săptămână, în termeni plini de cuviință, ilustrând nu numai harul de a fi parte a catolicităţii, dar mai ales bucuria de da glas liber în faţa Sfântului Părinte Papa Francisc şi, implicit, de a fi una cum Petri.
Peste o sută de referate citite în sală au oferit o viziune a problemelor care gravitează în jurul familiei creştine. S-au spus cele bune, s-au spus cele mai puţin bune, s-au exprimat aşteptări şi păreri legate de pastorala familiilor celor divorţaţi şi recăsătoriţi, despre criza familiei, dar mai ales s-a contemplat minunatul edificiu al harului care se mărturiseşte fără greş în atâtea familii care nu uită că dragostea este scrisă prin jertfă.
Sinodalitatea, o temă redescoperită de Conciliul Vatican II pentru Occidentul roman, preţuită mult de actualul Papă, a putut fi efectiv trăită la Roma în aceste zile. Asta a dat glas problemelor ce continuă să existe chiar şi atunci când nu se vorbeşte despre ele, cu atât mai mult cu cât, centrul vieţii creştine trebuie să fie Hristos. Deşi spiritul lumii pretinde un realism care duce spre descurajare, istoria mântuirii ne ţine legaţi de dragostea lui Dumnezeu, singura în stare de a inspira şi a citi în viaţa noastră răspunsul favorabil al harului în experienţa noastră de oameni.
Sinodul a arătat mai ales în a doua săptămână necesitatea de a vorbi liber, de a da glas inimii, de a se strânge în jurul Domnului cu povara lumii, chiar cu riscul de a lăsa impresia unei preponderenţe mondane în judecata realităţii. Desigur, răspunderea Păstorilor este aceea de a supune zilnic discernământului credinţei, corecţiei frăţeşti, dar mai ales magisteriului Bisericii şi al Urmaşului lui Petru, simţirile interioare care pot zidi veritabil, cu accente de veşnicie, doar pe comuniune.
Cu toată drama familiei în societatea contemporană, a multelor lovituri din partea răului, Biserica nu se mărgineşte la poziţia unei „asociaţii de pietate a carităţii” – spunea Papa Francisc a doua zi după alegerea sa ca episcop al Romei. Ea este un instrument de mântuire care poate vindeca lumea prin compasiunea lui Hristos Cel Răstignit, mort pentru păcatele şi lipsa noastră de fidelitate. Doar prin asemănarea cu Isus răstignit, cu dragostea sa care se exprimă prin jertfă, credinciosul are deschisă continuarea drumului sfinţeniei pentru care Cununia a fost voită de Domnul drept chemare a firii umane, stabilite de Sus prin Creaţie.
Sinodului îi rămâne responsabilitatea de a nu da impresia că Biserica este o agoră a discordiei, a pledoariei parlamentare, a căutării simple a popularităţii, ci mărturia lucrării Spiritului spre edificarea Adevărului în inimile celor care cred. Percepţia slăbiciunii umane, a stângăciilor şi a lipsei de tihnă – care exprimă din totdeauna pecetea păcatului pe fondul unei serioase şi reale bătălii interioare – nu trebuie să ne descurajeze. Confruntarea şi dialogul trebuie să ne ancoreze şi mai mult în acel imposibil omenesc care obţine, prin credinţă puternică şi har gratuit, posibilul lucrării minunate a lui Dumnezeu, singur în stare să depăşeaşcă umanul şi să-l surprindă prin Dragostea Spiritului Sfânt, care pe toate le poate şi le plineşte.
În acest sens, ultimul act al Sinodului extraordinar de anul acesta, în aşteptarea adunării episcopilor de anul viitor (4-25 octombrie 2015) care va aprofunda pastoral tematica în Bisericile locale, este bucuria beatificării Papei Paul al VI – lea. Astfel, mesajul celui care a instituit acum 49 de ani Sinodul episcopilor catolici, reconfirmând adevărul comuniunii şi al credinţei aşezată pe misiunea lui Petru şi slujirea sa în iubire faţă de Biserică, reconfirmă vocaţia spre sfinţenie a creştinului şi mărturia sa de a arăta lumii dragostea Părintelui ceresc.
