Cuvântul PS Sale Mihai, episcop greco-catolic de București, la lansarea poliței filatelice dedicată a 4 personalități ale Unirii: Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Miron Cristea
20 martie 2018 – Amfiteatrul Bibliotecii Centrale Universitate „Carol I”- București
Regretele istoriei și elogiul caracterelor
Episcopul Iuliu Hossu și contribuția Bisericii Române Unite la Marea Unire din 1918
Salut cordial inițiativa Romfilatelia și mulțumesc pentru invitația de a spune – din postura de episcop greco-catolic al capitalei – un cuvânt despre cardinalul Iuliu Hossu. Pentru mine este o bucurie să rememorez, cu prilejul acestei distinse reuniuni, figura unui mare patriot și prelat al Bisericii Române Greco-Catolice.
Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost construită prin consecvența unor mari sacrificii personale peste care s-a suprapus conjunctura favorabilă României de la sfârșitul Primului Război Mondial. Tocmai de aceea este nelalocul său să credem că Centenarul s-ar putea reduce la o simplă evocare. Dacă nu dorim o posteritate golită de suflu interior, acest an ne obligă. Cei tineri au nevoie să descopere de ce înaintașii lor s-au străduit să edifice o Românie unită și onestă, în recunoștința lor față de ajutorul primit de la Dumnezeu.
*
Singurele mărturii fotografice ale adunării de la Alba-Iulia, din data de 1 Decembrie 1918, i le datorăm lui Samoilă Mârza, un tânăr greco-catolic pasionat de fotografie, originar din satul Galtiu, aflat la circa doisprezece kilometri de orașul Marii Uniri. Una dintre aceste fotografii surprinde imaginea mișcată a episcopului român unit al Gherlei, Iuliu Hossu, imortalizat în colțul din dreapta al cadrului, cu o pălărie melon pe cap, în timp ce dădea citire unui text de pe niște foi ținute în mână. Născut în 1885, fiu de preot greco-catolic, episcopul român unit al Gherlei a citit la Alba-Iulia rezoluția unirii Transilvaniei cu țara mamă, făcând parte apoi din delegația celor patru ardeleni – doi uniți cu Roma (episcopul Hossu și Vaida-Voievod) și doi ortodocși (episcopul Miron Cristea și Vasile Goldiș) – care i-au dus regelui Ferdinand la București, pe 13 decembrie 1918, proclamația Unirii.
Iuliu Hossu se va întâlni din nou cu perechea regală a României, în dimineața zilei de 27 mai 1919, urându-i bun venit, în scurta oprire la gara din Gherla, înainte de intrarea triumfală în Cluj. Și de atunci s-a păstrat o fotografie, de data asta clară, cu tânărul episcop încadrat de regele Ferdinand și regina Maria. Trei zile mai târziu, pe 30 mai, mare trebuie să fi fost bucuria lui Iuliu Hossu când, după întâia vizită a familiei regale la Alba-Iulia, a fost de față la primirea regelui și a reginei în catedrala de la Blaj. Regina Maria ne descrie cu emoție scena: „La Blaj am ajuns foarte târziu. Este cel mai drag, cel mai simplu orășel, are ceva înduioșător în el și el a fost întotdeauna un centru de cultură românească, cu multe școli și preoți. Poate, din toate primirile pe care le-am avut, aceasta a fost cea mai entuziastă, erau mii de oameni care aproape că-și pierduseră capul de bucurie. Am avut un serviciu religios – foarte tânărul și amabilul episcop Hossu era și el acolo. Mi-a plăcut slujba de la biserică, se întunecase, biserica era plină de lumânări, m-am simțit înălțată, corul a fost frumos. Blajul mi-a lăsat o impresie deosebit de plăcută”.
Regina Maria, în aceeași vizită din Ardeal, în mai 1919, descrie o călătorie în Țara Moților, unde o bună parte a românilor erau credincioși uniți cu Roma. Sunt înduioșătoare scenele pe care regina le descrie, simțindu-i pe țăranii simpli conștienți de momentul istoric, fiindcă fuseseră deja pregătiți sufletește. Astfel, în bucuria moților care îl întâmpinau pe „împăratul” tuturor românilor (regele Ferdinand) – căruia toți îi sărutau mâna cu respect – se regăsea și moștenirea pe care Biserica Română Unită a dobândit-o românilor prin Evanghelie și prin legătura de credință cu Roma. Această șansă istorică – pentru unii superficială și fără importanță – i-a pregătit însă pe românii ardeleni să-și cunoască drepturile și i-a învățat, în același timp, răspunderea în fața vitregiei istoriei.
Astfel, în bisericile și în școlile ținute de Biserica Greco-Catolică s-a creat de-a lungul anilor o cultură de masă, ale cărei preocupări pentru latinitatea limbii și identitatea creștină de tip bizantin, așa-numita lege românească, schițau personalitatea poporului român. Lipsiți de drepturi civile ca nație în Monarhia habsburgică, românii au avut parte de apostolatul Bisericii Unite. Ea a reușit să supraviețuiască, tot așa cum a rezistat idealul său de demnitate națională, presărat în suflete alături de crezul unirii de credință cu Roma. Este vorba despre o istorie ascunsă voit de regimul comunist, care nu putea suporta faptul că Biserica Unită, inspirată de legătura sa intelectuală cu Apusul, a dat pentru toți românii startul deschiderii spre civilizația de matrice apuseană. Într-adevăr apostolatul greco-catolic, inspirat din experiența culturală a catolicismului, a făcut ca această Biserică românească să devină principalul artizan al deschiderii românilor ardeleni spre modernitate. Acest lucru înseamnă că drumul elitelor românești greco-catolice nu poate fi înțeles fără asimilarea gândirii teologice occidentale – cei mai mulți erau clerici sau din familii preoțești – și a ideii de demnitate a persoanei, rezultatul căutărilor succesive ale filosofiei apusene. Mai aproape de noi, în secolul XX, vigilența și discernământul de credință al Romei, pentru a recunoaște și condamna ideologia nazistă sau comunistă, au marcat pentru totdeauna misiunea și prestanța Bisericii Române Unite și, în mod cert, ținuta credincioșilor săi.
*
Privind cu detașare primii ani de după 1990, se poate constata, pe lângă frica de necunoscut de atunci, și inventivitatea morbidă în percepția adevărului istoric. Astăzi, zâmbim la fantasmagoriile care, în ambianța acelor ani tulburi, circulau pe seama Bisericii Române Unite reînviate, dar oameni bine dotați intelectual au cedat atunci în fața prejudecăților stabilite în timpul regimului comunist. Îmi amintesc, de pildă, cum se spunea că greco-catolicii nu voiau altceva decât să dea ungurilor Ardealul și cum se tăcea asupra apartenenței confesionale când era vorba despre marii români greco-catolici. Deși moștenirea comunistă a alterat simțul interior față de lucrurile importante ale vieții, evocarea generației Marii Uniri ne îndreptățește să vedem cum istoria valorilor este scrisă de persoanele de caracter care s-au opus compromisului.
Statura și mesajul episcopului Hossu, ale Bisericii sale și ale românilor uniți cu Roma, greco-catolici – reprezentând o bună parte din totalul celor care au făurit actul de Unire de la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia – ne confirmă astfel că valoarea vieții depinde de asumarea conștiinței morale și de alegerile pe care ea le inspiră. Ironia sorții episcopului Hossu a fost că, după un apostolat remarcabil în Clujul interbelic și în perioada sinistrei ocupații maghiare, a fost arestat și închis, treizeci de ani după Unire, în Bucureștiul pe care-l numea cu simplitate „Sionul împlinirilor naționale”.
Trecut prin universul concentraționar al comunismului care i-a desființat Biserica, episcopul și-a scris cu mari riscuri amintirile din închisoare, în ultimii ani de viață trăiți sub asprimea domiciliului forțat de la mănăstirea Căldărușani. În acest manuscris publicat postum, abia în 2003, episcopul cardinal Iuliu Hossu revelează posterității locul în care se situează adevăratele valori creștine și care este indicele autentic al unui neam. Decedat în 1970, după 22 de ani de închisoare și domiciliu forțat, a reușit să dea mărturie în infernul persecuției pentru adevărul iubirii lui Hristos și al iertării, depășind prin discreție, răbdare și speranță formalismul, publicitatea sau recunoștința pe care lumea o distribuie numai cu scopuri precise.
Reconstituind istoria ultimilor ani din viața cardinalului Hossu, Postulatura cauzei sale de beatificare, făcând apel la documente inedite și istorici serioși, a putut prelua în mod implacabil următoarea concluzie: „cardinalul a rămas până la decesul său un intransigent militant al reînființării Bisericii Române Unite, manifestând repulsie față de orice manevră drapată în amabilitate față de o instituție eclezială care continua să fie reprimată. Desigur, intransigența nu este echivalentă cu soluții radicale și inutil riscante. Meritul lui Iuliu Hossu a fost menținerea în același registru al intransigenței și moralității nu doar în epoca confruntării și persecutării deschise, ci în cea a destinderii, în care festivismul ecumenic, efuziunile în relațiile Est-Vest, capitulările și compromisurile deveniseră exerciții mondene”.
*
Polița filatelică de astăzi comemorează patru mari români, aparținând celor două confesiuni creștine care au făurit România unită. A fi român de caracter nu este, prin urmare, un capriciu politic, nu este apanajul unei majorități electorale, de spirit partinic, dar nici privilegiu confesional. Viața fiecărei personalități este, de fapt, un miracol al perseverenței față de adevăr și moralitate. De aceea, nu putem surprinde măreția unor personaje creatoare de istorie, fără să descoperim demnitatea pe care o conferă atitudinea lor în suferință și cum este arătată credința lor în alegerile vitale pe care le-au făcut.
„Unde nu este datorie, nu este drept și unde nu este ordine, nu este libertate” spunea Carol I, ctitorul acestei clădiri unde ne aflăm. Tot ce s-a întâmplat, după 1918 și până la venirea comunismului, a arătat că românul a avut șansa de a-și „gestiona istoria”, chiar dacă pentru multe secole această istorie fusese făurită de alții. Ce a fost însă mai de preț – și înfăptuit inclusiv prin meritul indiscutabil al Bisericii Unite – este că românii, lăsați liberi să-și construiască destinul, au putut să și-l asume pentru a intra într-o lume civilizată. A citi trecutul în spirit de reconciliere pentru forjarea caracterelor de mâine nu este doar cea mai importantă lucrare favorabilă adevărului, ci și singura apoteoză firească pentru orice neam serios, care se respectă.
Dumnezeu să binecuvânteze România și să-i pomenească în veci eroii!
