Obligativitatea pregătirii sacramentului căsătoriei: o perspectivă canonică

De Pr. William A. BLEIZIFFER

În contextul desfășurării lucrărilor Sinodului Extraordinar care are loc la Roma între 5-19 octombrie, cu tema familie și provocările ei contemporane (divorțați recăsătoriți, uniri „de fapt”, poligamie, „căsătoria” gay, contracepție, pedofilie, violențe în familie etc.), vă propunem un material referitor la pregătirea prematrimonială.

Acesta se inserează în linia declarațiilor făcute în timpul lucrărilor sinodale de către Card. Giuseppe Versaldi, președintele Prefecturii pentru afacerile economice al Sfântului Scaun care a subliniat, în contextul numărului mare de divorțuri, că se impune ca necesară o mai buna pregătire la primirea sacramentului căsătoriei, o pregătire personalizată și „severă”, chiar și cu posibilul risc de vedea diminuat numărul căsătoriilor care se celebrează în Biserică.

Nu fără o legitimă îngrijorare observăm în societatea modernă o tot mai mare alterare a sensului divin pe care îl are căsătoria şi familia. Perioada modernă, care pierde tot mai mult din semnificaţia căsătoriei ca şi sacrament, şi a familiei, ca celulă de bază a societăţii, invită la o mai profundă meditare asupra legăturii dintre două persoane de sex opus[1] care în legământul matrimonial „printr-o alianţă irevocabilă, se dăruiesc şi se acceptă reciproc în vederea constituirii căsătoriei” (can. 817 CCEO). Multitudinea de documente magisteriale, sau materiale din literatura de specialitate[2], pun bine în evidenţă necesitatea unei pregătiri fundamentale a primirii sacramentului căsătoriei, şi asta tocmai datorită faptului că acesta este văzut, cel puţin din perspectivă catolică, ca şi totius vitae consortium, şi ca atare, considerat în dubla să proprietate esenţială: unitate şi indisolubilitate.

În cele ce urmează ne propunem o analiză sumară a acestei teme, considerată sub aspectul său juridic. Doar o simplă privire de ansamblu acordată capitolului VII al titlului XVI din Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, oferă perspectiva importanţei de care se bucură Grija pastorală şi cele ce trebuie să preceadă celebrarea căsătoriei (art. I, cann. 783-789). După doar 7 canoane introductive ale sacramentului căsătoriei, legislatorul supune spre analiză problema pregătirii la asumarea statutului de căsătorit.

Pentru a evita orice echivoc în interpretare, canoanele folosesc, atunci când se referă autoritatea care este obligată să ofere pregătirea pentru starea căsătoriei, expresia păstorii sufleteşti. Astfel, precizând şi dimensiunile de pregătirea candidaţilor la căsătorie, can. 783 afirmă:

Can. 783 - Păstorii sufletelor au obligaţia de a se îngriji astfel încât credincioşii creştini să fie pregătiţi pentru starea căsătoriei:

1° printr-o predicare şi catehizare adecvată tinerilor şi adulţilor, prin care credincioşii creştini să fie instruiţi asupra semnificaţiei căsătoriei creştine, asupra obligaţiilor soţilor între ei, precum şi asupra dreptului primordial şi asupra obligaţiei pe care părinţii o au de a se îngriji, după puterile proprii, de educaţia fizică, religioasă, morală, socială şi culturală a fiilor;

2° printr-o instruire personală a viitorilor soţi asupra căsătoriei, prin care viitorii soţi vor fi dispuşi pentru noua stare;

§ 2. (cf 1065 § 2) Se recomandă cu stăruinţă logodnicilor catolici să primească Divina Euharistie la celebrarea căsătoriei.

§ 3. (1063 4°) După celebrarea căsătoriei, păstorii sufletelor vor oferi căsătoriţilor ajutor pentru ca, respectând şi îngrijind cu fidelitate alianţa conjugală, să ajungă să ducă în fiecare zi o viaţă tot mai sfântă şi mai deplină în familie.

Prin această formulare se evidenţiază importanţa unei astfel de pregătiri, care nu este rezervată doar parohului, administratorului parohial sau preotului. Prin formulare, canoanele indică faptul că toţi cei care sunt implicaţi în cura animarum, deci toţi păstorii sufleteşti, au obligaţia de a se îngriji de această pregătire. Un alt aspect demn de subliniat, şi facem acest lucru, este cel al obligativităţii ce revine acestor păstori sufleteşti în pregătirea viitorilor miri pentru starea căsătoriei.

În precedenţă, Conciliul Vatican II evidenţia în Constituţia pastorală Gaudium et Spes, grija pe care Biserica o manifestă faţă pregătirea tinerilor la căsătorie şi la viaţa de familie:

„Tinerii trebuie instruiţi în mod corespunzător şi la timp, în primul rând în sânul familiei înseşi, în privinţa demnităţii, funcţiei şi exercitării dragostei conjugale pentru ca, formaţi întru curăţie, la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie”[3].

O serie de canoane precizează faptul că este vorba de obligatione tenetur, adică de o obligaţie care rezultă din însăţi ministerul asumat. Dacă canoanele pe care noi le analizăm vorbesc despre o obligaţie specifică, aceea de a se îngriji de pregătirea prematrimonială şi de a evita prin remedii oportune toate pericolele care ar putea duce la celebrarea invalidă a căsătoriei (cann. 783-785), această obligaţie este generic subliniată de canonul 381 §2:

„Clericii, dacă nu sunt împiedicaţi de un motiv just, sunt obligaţi să furnizeze ajutoare derivate din bunurile spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente, credincioşilor creştini care le cer în mod oportun, dispuşi să le primească în mod corect şi să nu li se interzică dreptul de a primi sacramentele”.

În aceiaşi termeni se exprimă şi cann. 623-634.

Există, de altfel, o relaţie fundamentală între drept şi obligaţie. Această relaţie fundamentală s-ar putea exprima după reputatul jurist Giorgio del Vecchio, în această maximă: “ceea ce este o datorie este totdeauna un drept; şi nu poate să fie datorie ceea ce nu este drept”[4]. De aici se deduce cu uşurinţă că ceea ce pentru un subiect poate fi o datorie, pentru celălalt poate fi un drept. Can. 16, canon care face parte din Titlul I, Despre credincioşii creştini şi toate drepturile şi obligaţiile lor, interpretat în această perspectivă, clarifică mult tematica abordată de noi:

“Credincioşii creştini au dreptul de a primi de la Păstorii Bisericii ajutoarele care provin din bunurile spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente”.

Credincioşii creştini, au aşadar dreptul de a beneficia de o bună cateheză prematrimonială, iar acest drept se constituie în cazul păstorilor sufleteşti în obligaţie.

Nu este lipsit de importanţă faptul că norma canonică solicită din partea Ierarhilor diferitelor Biserici sui iuris care activează în acelaşi teritoriu, ca de comun acord, prin drept particular[5] „să stabilească norme privind examinarea viitorilor miri, şi toate celelalte mijloace de investigaţie, mai ales cu privire la botez şi starea liberă, care trebuie făcute complet înainte de căsătorie...” (can. 784).  Ne aflăm aşadar, nu neapărat în faţa unui examen[6], cu inerentele emoţii, ci în faţa unei modalităţi de control, prin care viitori miri demonstrează că sunt informaţi asupra drepturilor si obligaţiilor care le revin din noua stare de persoană căsătorită, că sunt conştienţi de statul pe care urmează să-l asume şi că sunt apţi să realizeze acest lucru.

În această perspectivă se înţelege obligaţia pregătirii prematrimoniale, care nu are ca finalitate pur şi simplu această metodă de control cu tot ceea ce ea implică, ci mai mult, o dimensiune legată de responsabilitatea asumării unui statut unic şi irepetabil: într-adevăr, calităţile esenţiale ale căsătoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea.

Dar cum se realizează această pregătire pentru starea căsătoriei? Întrebarea este legitimă şi are un răspuns destul de simplu, răspuns ca priveşte deopotrivă pe păstorii sufletelor cât şi pe cei care vor să asume starea căsătoriei: clarificările, cel puţin de ordin juridic sunt făcute de cann. 783 şi 785 pe care încercăm să le sintetizăm[7]:

-      predicare şi cateheză tinerilor şi adulţilor asupra semnificaţiei căsătoriei, asupra drepturilor şi obligaţiile care le revin;

-        instruire personală a viitorilor soţi, instruire care are ca scop dispunerea acestora la noul statut de viaţă, acela de căsătorit;

-            se recomandă împărtăşania odată cu celebrarea căsătoriei;

-    sprijinul acordat soţilor nu se termină odată cu celebrarea căsătoriei, ci se continuă, reprezentând un fel de sprijin permanent acordat în creşterea tot mai profundă a fidelităţii conjugale;

-        excluderea prin remedii oportune a tot ceea ce s-ar putea opune unei celebrări invalide sau ilicite[8];

-             în cazul pericolului de moarte aceste norme se restrâng doar la strictul necesar: afirmaţia logodnicilor că sunt botezaţi, afirmaţie jurată dacă se consideră necesar, şi că nu segăsesc în prezenţa vreunui impediment.

Un loc cu totul aparte în această pregătire prematrimonială îl au logodnicii care vor realiza ceea ce doctrina canonică catolică numeşte căsătorie mixtă, adică acea căsătorie care urmează să se realizeze între doi botezaţi dintre care doar unul aparţine Bisericii Catolice. Pregătirea prematrimonială, şi de fapt acordarea licenţei pentru celebrarea unei astfel de căsătorii, este mult condiţionată de aşa-zisa mentalitate divorţistică[9], mentalitate conform căreia sacramentul căsătoriei poate fi anulat în prezenţa adulterului, mentalitate destul de prezentă în mediile ortodoxe. Canonul 814, după ce prezintă condiţiile care trebuiesc îndeplinite pentru acordarea unei licenţe în cazul celebrării unei astfel de căsătorii, în ceea ce priveşte subiectul abordat de noi, stabileşte fără echivoc că „ambele părţi vor fi instruite asupra scopurilor şi proprietăţilor esenţiale ale căsătoriei, care nu trebuie excluse de nici unul dintre cei doi logodnici” (§3). Cu alte cuvinte, ambii logodnici vor fi informaţi asupra conţinutului doctrinei catolice care nu admite divorţul, conform mandatului divin „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt. 19, 6).

Obligativitatea pregătirii viitorilor soţi la asumarea responsabilităţilor care revin din statutul matrimonial, precum şi excluderea prin remedii oportune a tot ceea ce poate duce la celebrarea invalidă sau nulă a căsătoriei, este secondată de o altă obligaţie a credincioşilor: aceea de a dezvălui parohului celebrant toate impedimentele care sunt cunoscute şi care ar crea dificultăţi în celebrarea căsătoriei. Canonul 786 aminteşte tuturor credincioşilor faptul că fac parte din acelaşi unic corp al Bisericii, şi ca atare au obligaţia de a dezvălui Ierarhului locului sau preotului paroh, înainte de celebrarea căsătoriei, toate impedimentele pe care le cunoaşte[10]. Desigur că aici trebuie să înţelegem clara distincţie dintre impediment public şi impediment ocult, în sensul can. 791, dar mai ales clarificarea termenului de secret profesional, şi îndeosebi limitele pe care acestea le oferă în furnizarea unor informaţii medicale sau legate de moralitate[11]. Dorinţa legislatorului este aceea de a pune într-o lumină justă valoarea sacramentului şi de a evita pericolul celebrării invalide. În Bisericile orientale aşa-zisele vestiri au ca scop publicizarea dorinţei celor doi logodnici de a realiza o căsătorie despre care comunitatea în care au trăit să fie informată. Al doilea Conciliu Provincial al Bisericii noastre tratează acest subiect, subliniind că vestirile se fac după celebrarea sfintei liturghii[12].

O strânsă colaborare în vederea evitării pericolelor care ar putea duce la o celebrare invalidă sacramentului căsătoriei tocmai datorită existenţei unui impediment sau a unui posibil viciu de consens[13], se cere şi în cazul când cei doi tineri, aşa cum deseori se întâmplă în realitate, sunt din parohii diferite. Chiar dacă nu este vorba în mod concret de o pregătire prematrimonială a celor doi viitori soţi, can. 787 se inserează complet în logica temei[14]: ceea ce trebuie să preceadă căsătoria, deci implicit evitarea tuturor acelor circumstanţe care duc la celebrare ineficace din punct de vedere canonic. În acest sens exigenţa unei strânse colaborări între parohii celor doi viitori soţi este subînţeleasă. În cazul în care cei doi viitori soţi sunt din aceiaşi parohie, probleme nu ar trebui să existe; cercetările prematrimoniale în vederea celebrării căsătoriei sunt făcute de paroh, căruia de drept îi revine şi misiunea canonică de a binecuvânta căsătoriile în limitele teritoriale ale propriei parohii (cf. can. 829). Mai delicată, deşi nu ar trebui să fie, este situaţia dată de cazul când cei doi sunt din parohii diferite: în acest caz, parohul unuia dintre cei doi, va trebui să comunice oficial celebrantului căsătoriei un document autentic referitor la rezultatul cercetărilor făcute,[15] cercetări, care aşa cum am amintit trebuie să, excludă prin oportune remedii pericolul ca respectiva căsătorie să fie celebrată invalid sau ilicit (can. 785 §1).

Parohul înaintea celebrării unei căsătorii trebuie să fie cert că nimic nu se opune validităţii şi liceităţii căsătoriei. În cazul unui dubiu se aplică can. 788 care stabileşte că

„dacă, după investigaţiile făcute cu grijă, mai persistă vreun dubiu asupra existenţei unui impediment, parohul va deferi problema Ierarhului locului”.

Ierarhul locului poate în acest caz să solicite ulterioare anchete din care să rezulte mai apoi cu certitudine inexistenţa vre-unui impediment, evaluând în cazuri excepţionale toate indiciile, probele sau chiar afirmaţiile celor doi viitori soţi[16].

În cele din urmă, canoanele tratează despre unele categorii de persoane care se găsesc în delicata situaţie de a le fi refuzată celebrarea căsătoriei. Chiar dacă în linie de principiu orice persoană ar putea celebra căsătoria, celebrarea nu poate fi realizată de către cei cărora le este interzis de către drept (can. 788). Iar cazurile pe care le prezintă can. 789 sunt specifice şi se încadrează în aceste limite restrictive[17].

Chiar dacă celebrarea ar putea fi validă, refuzul nu este datorat unei incapacităţi în asumarea drepturilor şi obligaţilor matrimoniale, ci faptului că aceste persoane se află într-o oarecare situaţie de iregularitate canonică: fie există prea puţine informaţii referitoare la statutul lor social, fiind astfel riscantă o celebrarea pripită din care să lipsească elementul de siguranţă referitor la validitatea şi liceitatea sacramentului; fie respectivele persoane se găsesc în anumite situaţii delicate în ceea ce priveşte statutul lor.  De altfel, această stare de fapt poate fi îndepărtată prin acordarea licenţei de către Ierarhului locului care prin acest procedeu îşi asumă responsabilitatea - desigur după o atentă reflexie - unei astfel de căsătorii canonice. Este deci vorba nu de lipsa validităţii unei astfel de căsătorii pentru care licenţa episcopului lipseşte, ci de liceitatea care urmăreşte garantarea unor mai mari precauţii referitoare la căsătorie şi la consecinţele sale pentru forul ecleziastic şi cel civil.

Aşadar, doar în prezenţa acestei licenţe preotul paroh poate celebra licit o căsătorie a următoarelor categorii de persoane: a nomazilor; a acelora cărora căsătoria nu le poate fi recunoscută în for civil; a acelora care sunt reţinuţi de obligaţii morale faţă de terţe persoane; a minorilor fără acordul părinţilor[18]; a acelora cărora le este interzisă căsătoria prin sentinţă ecleziastică; a acelora care au abandonat în mod public credinţa catolică. Desigur că interdicţia celebrării sacramentului unor astfel de persoane are justificări plauzibile specifice fiecărui caz în parte, şi nu dorim aici o aprofundare a subiectului.

Concluzionând, nu putem trece cu vederea importanţa unui astfel de subiect. Pregătirea sacramentului căsătoriei, dincolo de obligativitatea juridică sau pastorală, obligativitate precizată fără echivoc de canoane, este mai mult o obligaţie de ordin moral, pe care toţi păstorii sufletelor, ba mai mult, tot poporul creştin trebuie să o susţină şi să o promoveze. La urma urmei, familia creştină, bazată pe căsătorie, este celula de bază a unei societăţi din care şi noi facem parte, iar gradul de moralitate a acestei societăţi pleacă desigur de la familie, de la felul în care această celulă este pregătită şi constituită pentru asumarea definitivă a unor obligaţii care sunt specifice doar ei.