Chemarea din abis (Audio)

Meditație pentru Duminica a XVIII-a după Rusalii (a Pescuirii minunate) Ev Lc 5,1-11

Există un înainte și un după în experiența de astăzi a lui Petru. Iar ceea ce se schimbă este diferența de percepție.

Simon îl ia în barcă pe Isus. Dar ei nu sunt cu adevărat "în aceeași barcă" așa cum crede Principele Apostolilor întru început. Cristos nu e un Rabbi ca oricare altul, căruia să-i dai lecții de pescuit, cu o oarecare condescendență. Când Petru descoperă acest lucru, văzând mulțimea de pești ce la cuvântul lui Isus aproape îi afundă barca, descoperă de fapt abisul ce-l desparte de Mântuitor: el, un sărman păcătos, iar ce-l ce-i stă în față, Fiul lui Dumnezeu! În momentul în care această percepție capătă vigoare în sufletul său, începe cu adevărat convertirea.

E la fel și pentru noi. Până nu percem cu adevărat, până nu trăim pe pielea noastră, în adâncul sufletului, în concretul vieții de zi cu zi, convingerea că suntem, așa cum spunea Padre Pio, viermi ai pământului în fața lui Dumnezeu, până atunci suntem în "stand-by".

Avem o viață pe care o cunoaștem mai bine decât oricare altul. Avem un nume și o identitate în fața lumii. Dar în adâncul sufletului nostru Dumnezeu a sădit o perlă și o sămânță gata să încolțească și să ne reveleze adevărata identitate, adevărata misiune și adevăratul nume. Și asta e valabil nu doar pentru apostoli sau pentru sfinții din sinaxar. Ci pentru fiecare dintre noi, deoarece cu toții suntem chemați la sfințenie.

Fără doar și poate, știm regulile vieții noastre: ne cunoaștem slăbiciunile, păcatele și felurile în care reacționăm. Am putea oricând și oricare dintre noi să-i spunem lui Isus: "toată "ziua", zi de zi, am încercat și încerc să mă schimb. În apa în care "mă scald" nu prea sunt șanse..."

Evanghelia de astăzi ne scoate din această logică atât de umană și ne dă curaj: nu contează atât de mult cât suntem de experți, cât de multe sau de puține calități avem. Ceea ce schimbă cu adevărat identitatea, numele și misiunea noastră este un singur lucru: prezența lui Isus în barca noastră. El stă pe țărm și așteptă să urce... dacă ego-ul nostru îi va face spațiu.

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Ev Lc 5,1-11
Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi Isus şedea lângă lacul Ghenizaret, a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.