Meditație pentru Duminica a III-a din Post ( Evanghelia: Marcu 8,34-38;9,1).
Crucea uneşte în mod simbolic, dar nu de aceea mai puţin real, orizontalul limitat al umanităţii noastre cu verticalul ce îl coboară pe Dumnezeu în mijlocul nostru şi ne înalţă pe noi la cer. Avem imperativ nevoie de o astfel de verticalitate, de o astfel de coborâre şi înălţare, ce să ne scoată din noi înşine. Evanghelia de astăzi vorbeşte despre acest lucru. Cu puţin înainte, doar câteva versete mai în faţă, Petru făcea o neaşteptată mărturisire de credinţă: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu!”, urmată de o la fel de nebănuită atitudine de refuz în faţa suferinţei şi a morţii preanunţate a Mântuitorului. Verdictul Fiului lui Dumnezeu răsună clar, fără echivoc: “Inapoia mea, Satano!” Privirea severă nu îl învăluie doar pe Chefa, ci şi pe ceilalţi ucenici, semn că fiecare dintre ei este vizat. Si deci fiecare dintre noi… Urmează apoi versetele Evangheliei de astăzi, a treia din Post: “Dacă vrea cineva să mă urmeze, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să vină după mine!” Puse în legătură cu cele dinainte, cuvintele Mântuitorului îşi dezvăluie toată profunzimea.
Două lucruri ne atrag atenţia. În primul rând, acela că pentru a-l urma pe Cristos, trebuie să mergem în spatele lui. Există în Vechiul Testament o prefigurare a episodului de astăzi, în momentul în care unul dintre profeţi vrea să vadă faţa Domnului. Un glas din ceruri îi cere să se ascundă într-o crăpătură a muntelui: Dumnezeu va trece prin faţa lui, iar el îi va putea vedea spatele. Si acolo mesajul este evident: vezi spatele cuiva atunci când îl urmezi. În urmarea Domnului, descoperim adevărata viziune divină. Îl întâlnesc pe Domnul, îi văd chipul, cei ce îl urmează. Iată un prim lucru. Al doilea vorbeşte despre dezgolirea de noi înşine. Nu putem umple un vas care este deja plin; trebuie să deşertăm întâi conţinutul existent. Și aici noi oamenii avem o problemă. Ni se pare că atunci când Dumnezeu ne cere un astfel de lucru, e ca şi cum ne-ar lua ceva. Ne simţim ca şi cum am fi păgubiţi. Haideţi să încercăm să vedem lucrurile aproape tehnic: dacă Dumnezeu ne-a creat, în mod cert este cel care ne cunoaşte cel mai bine. Știe cel mai bine cum suntem făcuţi şi ştie cel mai bine cum “funcţionăm”. Iar dacă cineva, rău-intenţionat, modifică ceva, “strică” ceva, El este cel mai în măsură să repare. Cam la nivelul acesta se situează renunţarea noastră. Domnul ne cere să ne punem în mâinile Lui, să renunţăm, la acea parte din noi care a fost distrusă de cel viclean. La acea parte pe care dacă nu o dăruim lui Dumnezeu, devine, sub falsa înfăţişare a unei autonomii sau a unei împliniri de sine, diabolică. Exemplul lui Petru este grăitor: “Înapoia mea Satano!”
Iată singura manieră de a ne mântui sufletele, de a le “repara”. Dacă nu ne dăruim lui Isus, dacă nu ne încredem în El, nu există “mecanic” în lumea aceasta capabil să ne ajute. Indiferent cât am plăti !
PS Claudiu
