de Pr. Daniel Fecheta
A sosit timpul de a reflecta asupra marilor întrebări ale existenței, în speță asupra marilor întrebări asupra credinței. Nu e doar timpul Postului Mare, pe care îl trăim în această perioadă, care ne sugerează acest lucru, dar și Anul Jubiliar, pus din dorința papei Francisc sub semnul speranței. Și ce altceva poate reprezenta orice timp liturgic, dacă nu o posibilitate ce ni se oferă de a ne reînnoi speranța în mai bine?
La fel ca în viața trupească, care își are propriul ritm pentru a se menține, viața spirituală își are propriile exigențe, iar ritmul acesteia poate fi sincronizat mai ales de timpii liturgici pe care Biserica ni-i propune, prin celebrările specifice diferitelor sărbători. Privind retrospectiv, am putea să ne întrebăm/să reflectăm la cum am trăit Crăciunul și care au fost beneficiile spirituale pe care le-a adus în viața noastră. Învățăm, în acest fel, să gustăm frumusețea fiecărui timp liturgic, reușind să distingem peculiaritatea fiecăruia. Ne dăm seama că Adventul, de pildă, este diferit de timpul Postului Mare, sărbătoarea Crăciunului este diferită de sărbătoarea Învierii, iar sentimentele care însoțesc aceste perioade premergătoare nu pot fi aceleași.
Timpul Postului Mare este o perioadă în care putem redescoperi bucuria de a fi primit Botezul, adică darul suflului dumnezeiesc în viața noastră, iar regăsirea propriei demnități poate reînnoi în noi această viață/suflare divină. Este o reîntoarcere spre Dumnezeu, această mișcare interioară care ne permite să ne privim așa cum suntem, pentru a ne da seama unde ne situăm în relația cu el, luând astfel măsurile cele mai potrivite pentru a o îmbunătăți. Intrăm, de bună seamă, într-unul dintre sensurile cele mai profunde ale Postului Mare, și anume convertirea inimii, care are corespondent concret în trăirea zilnică în ceea ce numim post și abstinență. Cuvinte precum: păcat, convertire, post par a fi anacronice. Cu toate acestea, ar trebui să ne întoarcem la Sfânta Scriptură și să reluăm cuvinte vechi, dar care păstrează o semnificație profundă, pentru a trăi un itinerariu autentic de Post Mare. Am lărgit, astfel, lexicul cuvintelor deșănțate, care par să aparțină unei alte lumi și altei epoci. Cu toate acestea, în itinerariul vieții noastre de credință, nu putem pretinde să tindem spre perfecțiunea evanghelică, dacă această dimensiune esențială a existenței noastre, corporalitatea, trupul însuși nu este implicat. Trupul, sufletul și spiritul, adică toate dimensiunile existenței noastre coroborează la această operă de desăvârșire, fiind absurdă și riscantă încercarea irațională și inutilă de a le separa. Prin întrupare, Cristos însuși și-a însușit fragilitatea naturii umane, redându-i demnitatea, chiar prin intermediul practicilor postului și rugăciunii, care au însoțit întreaga sa viață.
Pe lângă post, rugăciune și pomană, Postul Mare este și un timp privilegiat al reconcilierii cu aproapele, nu doar cu Dumnezeu, reînnoind privirea verticală înălțată spre Dumnezeu, dar și privirea orizontală spre aproapele. De altfel, iertarea pe care o dorim din partea lui Dumnezeu în acest An Jubiliar, chiar și iertarea pedepselor pentru păcate, prin indulgența plenară, nu o putem pretinde, dacă noi înșine nu suntem capabili să iertăm aproapelui nostru. Am fi ipocriți să ne rugăm „Tatăl nostru”, sau ar trebui să evităm cererea: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, căci altfel i-am limita lui Dumnezeu posibilitatea de a ne ierta, impunându-i propria noastră măsură. Iar despre ipocrit, sfântul Anton spune că este ca bronzul care răsună și poate părea aur, iubește lauda, simulând sfințenia. Acesta este umil la vedere și blând în voce, dar lup în inimă. În schimb, fructul imediat al iertării este pacea, care produce bucuria, rod al Spiritului Sfânt, Spirit care să ne lumineze în a pregăti învierea lui Cristos în viața noastră și a tuturor oamenilor de bunăvoință.
Pace și bine!
