Oare există o materie mai dură decât zidurile Ierihonului? Poate doar inima omului… Uitată, nebăgată în seamă de cele mai multe ori, inima omului capătă consistenţa pietrei. Se spune că odată, pe când Dumnezeu s-a obosit de nenumăratele cereri ale oamenilor, şi-a convocat îngerii cei mai apropiaţi şi i-a întrebat: “Unde să mă ascund, pentru ca omul să nu mă mai găsească? Unul dintre îngeri a luat cuvântul şi a spus: “Ascunde-te pe cel mai înalt pisc de munte şi nu te va găsi niciodată”. Un altul a intervenit şi a spus: “ Ba nu, ascunde-te în străfundul mării căci acolo nu te va găsi niciodată”. Uitându-se împrejur, Domnul a zărit Ingerul umilinţei, ce stătea deoparte şi i-a cerut şi lui părerea. “Ascunde-te în inima omului, i-a spus acesta, fiindcă acolo nu te va căuta niciodată”.
Episodul de astăzi este aşezat între două vestiri ale pătimirii Domnului: una, adresată celor trei ucenici care coboară împreună cu Isus de pe muntele Schimbării la Faţă. A doua, celor doisprezece, după eliberarea tânărului posedat de spiritul surd si mut.
Prima vestire, oferă ucenicilor o viziune şi o întelegere completă a misterului mântuirii, punând în legătură doi munţi: Muntele Schimbării la Faţă şi Muntele Măslinilor. Aceiaşi trei ucenici îl contemplă pe Isus şi într-un loc şi în celălalt. Taborul îi întăreşte pentru momentul în care îl vor vedea pe Isus în sudori de sânge. Grădina Gheţimani le oferă în schimb, panorama completă a mântuirii. Spunea Padre Pio: “Isus nu este niciodată fără cruce, dar crucea nu este niciodată lipsită de Isus”.
A doua vestire încearcă să-i elibereze pe ucenici de acelaşi spirit surd care-i împiedică şi pe ei, ca şi pe tânărul din evanghelie să audă. Isus le vorbeşte despre patima Sa şi doar puţin timp după aceea, aceştia se ceartă, încercând să vadă care dintre ei este mai mare. Când îi întreabă despre ce vorbesc între ei, amuţesc. Si cadrul devine complet: surzi şi muţi, la fel ca tânărul din evanghelie şi ca noi de atâtea ori…
“Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, le spune Mântuitorul, aţi zice muntelui acestuia să se ridice şi să se arunce în mare şi v-ar asculta”. Credinţa noastră trebuie să fie capabilă să ridice şi Muntele Schimbării la Faţă şi Muntele Măslinilor, pentru a-i arunca în marea învolburată a sufletelor noastre. Si atunci, din sufletele noastre, o firavă rugăciune ar răsări şi s-ar îndrepta înspre Dumnezeu: “Cred Doamne, ajută necredinţei mele”. O rugăciune firavă, dar capabilă să dărâme zidurile Ierihonului din sufletele noastre, să descătuşeze porţile Indurării Divine şi să ne elibereze de spiritul surd şi mut. O rugăciune din inima munţilor …
PS Claudiu
Episcopul Curiei
