Istoria Rebecăi începe cu relatarea modului în care ajunge să se căsătorească cu Isaac, în Geneza 24. Experiența căsătoriei Rebecăi este una dintre cele mai cunoscute și folosite ca exemplu de căsătorie în credință, când Dumnezeu alege perechea potrivită, aranjează circumstanțele și descoperă voia sa celui interesat s-o afle.
Avraam, care locuia în Canaan (vechiul nume al Palestinei), îl trimite pe robul său, Eliezer, în casa părinților lui din Mesopotamia, în Haran (sau Aram, cf. Geneza 25, 20, azi în Turcia, la granița cu Siria), să aducă de acolo o soție fiului lui, Isaac, deoarece femeile din Canaan nu se închinau adevăratului Dumnezeu, ci idolilor. Acesta pleacă cu o caravană de cămile, ajunge în Haran și se oprește la o fântână, unde se strâgeau de obicei seara păstorii ca să-și adape turmele. Eliezer cere călăuzirea lui Dumnezeu, prin rugăciune, și pune un semn înaintea Domnului: fata care va fi soția fiului stăpânului lui să fie cea care se va oferi să-i dea apă de băut din cofa ei și care apoi va adăpa și cămilele lui. S-a întâmplat exact așa cum s-a rugat.
Ziua aceea a început ca oricare alta pentru Rebeca. Niciun semn nu părea să spună că această zi va avea o importanță istorică. Nu avea nici măcar idee că este pe punctul de a juca un rol important într-o poveste de dragoste al cărei efect va mișca inimile de-a lungul a mii de ani. Venirea la fântână era la fel ca cea de ieri și de alaltăieri (Gien Karssen, Numele ei este „femeie”).
Textul biblic relatează: „Şi, într-o zi, spre seară, când ies femeile să scoată apă, a poposit [sluga lui Avraam, pețitorul] cu cămilele la o fântână, afară din cetate. Şi a zis: "Doamne Dumnezeul stăpânului meu Avraam, scoate-mi-o în cale astăzi şi fă milă cu stăpânul meu Avraam! Iată, eu stau la fântâna aceasta şi fetele locuitorilor cetăţii au să iasă să scoată apă. Deci fata căreia îi voi zice: Pleacă urciorul tău să beau şi care-mi va răspunde: "Bea! Ba şi cămilele toate le voi adăpa până se vor sătura", aceea să fie pe care Tu ai rânduit-o robului Tău Isaac şi prin aceasta voi cunoaşte că faci milă cu stăpânul meu Avraam”. Dar nu sfârşise el încă a cugeta acestea în mintea sa, când iată că ieşi cu urciorul pe umăr Rebeca […]. Aceasta era foarte frumoasă la chip, fecioară, pe care nu o cunoscuse încă un bărbat. Şi venind ea la fântână, şi-a umplut urciorul şi a pornit înapoi. Atunci sluga lui Avraam a alergat înaintea ei şi i-a zis: "Dă-mi să beau puţină apă din urciorul tău!" Iar ea a zis: "Bea, domnul meu!" Şi îndată şi-a lăsat urciorul pe braţe şi i-a dat să bea apă până a încetat de a mai bea. Apoi a zis: "Şi cămilelor tale am să le scot apă până vor bea toate". Şi îndată şi-a deşertat urciorul în adăpătoare şi a alergat iar la fântână să scoată apă şi a adăpat toate cămilele. Iar omul acela se uita la ea cu mirare şi tăcea, dorind să ştie de i-a binecuvântat Domnul călătoria sau nu. Şi dacă au încetat toate cămilele de a mai bea, a luat omul acela şi i-a dat un inel de aur, în greutate de o jumătate siclu, şi două brăţări la mâinile ei, în greutate de zece sicli de aur. Apoi a întrebat-o şi a zis: "A cui fată eşti tu? Spune-mi, te rog, dacă se află în casa tatălui tău loc, ca să rămânem?" Iar ea i-a zis: "Sunt fata lui Batuel al Milcăi, pe care ea l-a născut lui Nahor". Apoi i-a mai zis: "Avem şi paie şi fân mult şi la noi este şi loc, ca să rămâneţi". Atunci s-a plecat omul acela şi s-a închinat Domnului şi a zis: "Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul stăpânului meu Avraam, Care n-a părăsit pe stăpânul meu cu mila şi bunăvoinţa Sa, de vreme ce m-a adus Domnul drept la casa fratelui stăpânului meu". Iar fata a alergat acasă la mama sa şi a povestit toate acestea (Geneza 24, 11-28).
Eliezer nu zăbovește nici un minut și încă de la început își face cunoscut scopul vizitei, cerând în căsătorie pe Rebeca pentru fiul lui Avraam, Isaac. Ascultând istorisirea lui Eliezer, căsenii și-au dat seama că alegerea soției lui Isaac este ancorată în promisiunile Domnului. „De la Domnul vine lucrul acesta şi noi nu-ţi putem spune nimic nici de bine, nici de rău. Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o şi du-te şi să fie soţia fiului stăpânului tău, cum a grăit Domnul!” (Facere 24, 50-51).
Discuțiile cu apropiații Rebecăi scot la lumină relațiile acestei familii, relații neobișnuite pentru o societate patriarhală din vremea aceea. Se vede clar independența și personalitatea extraordinară a Rebecăi. Părinții sunt de acord cu propunerea căsătoriei fetei lor, dar vor să audă părerea ei. „Răspuns-au ei: "Să chemăm copila şi s-o întrebăm ce gânduri are ea". Şi au chemat pe Rebeca şi i-au zis: "Vrei să te duci oare cu omul acesta?" Şi ea a zis: "Mă duc!" (Geneza 24, 57-58). Rebeca, o fată dinamică, energică și gospodină, își hotărăște singură soarta; foarte scurt și hotărât dă un răspuns pozitiv: va pleca cu omul trimis de Dumnezeu pentru împlinirea destinului ei. Rebeca a crezut tot ce i-a spus Eliezer despre Isaac, despre bogăția, frumusețea lui, despre cerința pe care Dumnezeu a avut-o de la Avraam, cerându-i ca să-l jertfească, pentru a-l pune la încercare, cât și despre blândețea și ascultarea cu care Isaac a acceptat jertfirea. Rebeca nu l-a văzut pe Isaac decât prin credință, dar a crezut în mărturia robului despre stăpânul său și a fost gata să spună: Merg cu el. Rebeca este icoana Bisericii care merge în întâmpinarea Mirelui ei, după un drum obositor pe căile vieții acesteia. Ajunși acasă, „a dus-o Isaac în cortul mamei sale Sara şi a luat pe Rebeca şi aceasta s-a făcut femeia lui şi a iubit-o” (Geneza 24, 67). Pe vremea aceea se întâmpla adesea ca miresele să nu-și întâlnească soții decât în momentul nunții; la fel, de multe ori bărbații nu-și vedeau viitoarele mirese decât după celebrarea nunții. Dacă mirele și mireasa învățau să se iubească unul pe altul, se considera o binecuvântare cu totul specială.
Rebeca a fost, precum soacra ei Sara, infertilă vreme de douăzeci de ani după ce s-a căsătorit. Soțul ei, Isaac, era fiul făgăduinței prin care avea să se continue planul lui Dumnezeu făcut cunoscut lui Avraam: poporul acela fără de număr. Isaac, fiul făgăduinței lui Avraam (și Avraam și Sara s-au rugat multă vreme să aibă copii), are o soție care nu poate avea copii, cu toate că este o soție aleasă de Dumnezeu, într-un mod minunat (Petru Lascău, Familiile patriarhilor). El nu și-a pierdut speranța din cauza sterilității Rebecăi. Calitățile de care a dat dovadă Rebeca prin aditudinea și acțiunile sale sunt de neprețuit. Spiritul ei serviabil s-a văzut clar ca lumina zilei, scoțând la iveală inima ei sinceră și bună. Era respectuoasă, conștientă de nevoile celorlalți, disponibilă să ajute, să depună un efort în plus (Elizabeth George, Femeile remarcabile ale Bibliei). În rugăciune, așteaptă amândoi promisiunea Domnului iar după douăzeci de ani această promisiune se împlinește. Până la urmă Rebeca rămâne însărcinată și naște doi gemeni, primii consemnați în Scriptură: cei doi frați se bat încă din pântecele mamei lor. Pentru că ea este o femeie credincioasă, îl întreabă pe Dumnezeu despre semnificația acestui lucru („S-a dus să întrebe pe Domnul” (Geneza 24, 22) și Domnul îi răspunde că mai târziu, la maturitate, cel mai în vârstă va fi robul celui mai tânăr (25, 23). Primul a venit pe lume Esau, apoi Iacob.
Matriarha Rebeca l-a preferat pe Iacob, în timp ce Isaac l-a preferat pe Esau. Esau ajunsese un vânător iscusit și probabil că împărtașea aceeași pasiune cu tatăl lui, iar lui Iacob îi plăcea să stea mai mult în preajma mamei. Esau, un bărbat mai instinctiv, mai sălbatic, care renunță la lucrurile veșnice și spirituale, care nu ezită să-și satisfacă nevoile de moment, și-a nesocotit dreptul de întâi născut (Geneza 25) ca urmare a manevrelor lui Iacob, un tip mai slăbuț, mai cerebral, care își urmărește visul, care minte, înșeală și luptă pentru a pune mâna pe binecuvântare. Când Isaac l-a chemat pe fiul cel mare, pe Esau, să-i transmită binecuvântarea finală înainte de moarte, Rebeca, auzind tot ceea ce se întâmpla în cort, s-a alarmat. Ceva nu se potrivea. Oare nu îi spusese ei Dumnezeu clar, încă înainte de nașterea băieților, că cel mai mare va sluji pe cel mai tânăr? (Geneza 25, 23). Isaac risca să nesocotească această promisiune a lui Dumnezeu! Nu trebuia îngăduit ca așa ceva să se întâmple. Astfel că Rebeca a decis că este necesar să-l ajute puțin pe Dumnezeu în realizarea planurilor Lui. In Geneza 27 aflăm ce șiretlic a folosit Iacob, la îndemnul mamei lui, pentru a-l păcăli pe tatăl său și cum a fost apoi nevoit să fugă din pricină că Esau plănuise să-l omoare. Rebeca nu a scăpat ușor de consecințele vicleșugului ei; ea crezuse că lucrase cu dibăcie, dar nu a ajuns să-l mai vadă pe Iacob și nici pe soțiile și copii lui. Iacob și Rebeca complotează și îl păcălesc pe Isaac. Ei au avut credință în binecuvântarea lui Dumnezeu și dorința să o primească, dar nu au avut răbdare. Comunicarea dintre Isaac și Rebeca devenise dificilă. Unitatea familiei lor risca să fie destrămată (G. Karssen, Numele ei este femeie).
Familia lui Isaac și Rebeca ne prezintă în principal preocuparea părinților de a-și vedea fiii împlinindu-și destinul. Uneori cei doi văd lucrul acesta din perspective diferite și se nasc tensiuni în abordările lor diferite. Zbaterile mamei, care ajung la scheme și tactici uneori incorecte, nu sunt altceva decât dorinți arzătoare ca fiii ei să-și atingă destinul. Pasivitatea aparentă a soțului nu înseamnă, totuși, că acesta nu este interesat de același lucru (P. Lascău, Familiile patriarhilor).
Isaac pare să fie un tată și un soț foarte îngăduitor. Nu prea are control asupra fiiilor lui. Nu pare să aibă mare influență nici în viața soției sale. Casa este condusă efectiv de Rebeca. Nu e de mirare. Atunci când o găsește omul lui Dumnezeu și o cere de nevastă pentru Isaac își arată hărnicia. Este la fântână ca să-și adape singură turmele. Rapid îi adapă toate cămilele lui Eliezer. Rebeca este foarte dinamică, ia hotărâri rapide, sigură de sine. Este un caracter foarte puternic (P. Lascău, Familiile patriarhilor).
Există, însă, și aspecte negative în viața lor. Trist este că Rebeca a devenit o soție care l-a manipulat și controlat pe Isaac pentru scopurile ei personale. La fel de trist este și faptul că Isaac nu numai ca și-a pierdut vederea fizică, dar și-a pierdut și discernământul spiritual de care trebuia să dea dovadă, ca și cap al familiei lui (Lidia Crișan, Femei imperfecte, dar cu dorul împlinirii). Temperamentul lui indecis și inactiv au făcut-o pe Rebeca să preia comanda acestei familii și în același timp au dus la erodarea respectului față de bărbatul ei (O replică într-un film era cam așa: „O femeie nu poate iubi un bărbat pe care îl poate manipula”; ceva asemănător în Efeseni 5, 33). Biblia nu ne dă multe detalii asupra vieții de familie, asupra relațiilor dintre Isaac și Rebeca, dar ne putem ușor imagina că în urmă, când Iacob a plecat de acasă de frica fratelui său, și când Esau s-a dus să locuiască la Seir (Geneza 33, 16 și 36, 8), cei doi rămân singuri. Trăiesc astfel consecințele părtinirii practicate între copiii lor. Rebeca rămâne fără fiul preferat, iar Isaac va fi lipsit și el de feciorul favorit, după ce a fost păcălit de scumpa lui soție (P. Lascău, Familiile patriarhilor). În final, spre apusul vieții, Isaac și Rebeca își vor petrece bătrânețele liniștite. Când Iacob se întoarce, mama lui, Rebeca, nu mai trăiește. A fost îngropată în peștera-cavou a familiei, la Macpela (Geneza 49, 30). Când moare Isaac și este înmormântat lângă soția lui, cei doi fii ai lor, Esau și Iacob, sunt deja împăcați.
Unul dintre lucrurile pe care le învățăm și din istoria lui Isaac și a Rebecări este că Dumnezeu, din veșnicie, își pune în practică planul Său, chiar dacă oamenii se interpun în acest plan al lui Dumnezeu și îl complică prin acțiunile lor, prin șiretlicurile lor. Există aici multă speranță și pentru noi, chiar dacă unii suntem mai activi și mai tulburăm planurile lui Dumnezeu prin acțiuni necugetate. Dumnezeu are răbdare cu noi, are timp și, în ciuda defectelor noastre, își va duce planul la capăt. Familia lui Isaac rămâne pentru noi o familie care își urmează destinul. Isaac a învățat să aștepte izbăvirea lui Dumnezeu din clipa când și-a întins gâtul pe altarul construit de tatăl său, Avraam, văzând de departe planul Lui. Isaac „a iubit-o” (Geneza 24, 67; 26, 8) pe Rebeca, fiind tipul unui bărbat care își iubește soția până la capăt, lipsit de aventuri extraconjugale, credincios unei singure iubiri toată viața lui (P. Lascău, Familiile patriarhilor). Din păcate fii lui, Esau și Iacob, au mai multe femei și dau idei asemănătoare următoarelor generații care-și construiesc haremuri și trăiesc în poligamie. Deși începutul a fost bun, Rebeca, aleasă cu atâta grijă de Dumnezeu ca să fie soția lui Isaac, nu și-a atins menirea la maximim, făcând o seamă de greșeli. Însă, în ciuda acestor greșeli, Rebeca, asemenea celorlalte soții de patriarhi, a fost purtătoarea binecuvântării lui Dumnezeu.
Plecând de la istoria căsătoriei lui Isaac și a Rebecăi se pot identifica câteva principii pentru alegerea partenerului de viață (P. Lascău, Familiile patriarhilor). Primul principiu este cel al intervenției lui Dumnezeu. Robul lui Avraam a început căutarea miresei prin rugăciune. Oricine vrea să întemeieze o familie creștină trebuie să înceapă cu rugăciune, convins fiind că prin resursele umane nu va fi capabil să reușească întru totul. Al doilea este principiul asemănării. Porunca lui Avraam era clară. Practic, spunea: „Du-te la cei din casa mea (Geneza 24, 4), la cei care vorbesc aceeași limbă cu noi, au aceeași cultură, au aceeași religie, la cei care social, intelectual, fizic aparțin aceluiași grup”. Al treilea principiu este cel al aspectului fizic. „Fata era foarte frumoasă la chip”, spune Scriptura. Trebuie să-ți placă de persoana cu care vrei să te căsătorești și să îi vezi frumusețea exterioară și interioară. Al patrulea principiu este cel al moralității. Rebeca era o fată fecioară, „niciun bărbat n-avusese legături cu ea” (Geneza 24, 16). Principiul castității înainte de căsătorie este fundamental. Al cincilea principiu este cel al relațiilor părintești. Atât Rebeca, cât și Isaac au relații apropiate cu părinții; dialoghează, interacționează cu ei, îi consultă. Pe lângă aceste principii, băieții mai învață că trebuie să caute fata la fântână, adică acolo unde ea merge și unde lucrează; că trebuie să facă cadouri: robul lui Avraam a avut mare succes datorită cămilelor, brățărilor, aurului. Fetele mai învață că trebuie să meargă la fântână: Făt-Frumos e pe drum. Rebeca este amabilă, drăguță și bună cu trimisul lui Dumnezeu care vorbește cu ea la fântână. Mai învață să împărtășească cu părinții experiențele pe care le trăiesc. „Iar fata a alergat acasă la mama sa şi a povestit toate acestea” (Geneza 24, 28).
Cuvântul lui Dumnezeu oferă exemple și principii de urmat pentru viața femeilor și a bărbaților, a preoților și a preoteselor, a familiilor credincioase.
Pr. Anton Rus
Facultatea de Teologie, Blaj