de Florina Nicolae
Am citit, ori mi-a povestit cineva, despre un medic iscusit care a realizat o intervenție chirurgicală unui sărman muncitor. Când și-a revenit, pacientul l-a căutat pe chirurg să-i mulțumească și să îl răsplătească în vreun fel. Nu vreau nimic, i s-a răspuns, dar însănătoșitul a continuat să insiste. Vreau să vă fiu recunoscător pentru că mi-ați salvat viața. Atunci uite, zidește în peretele acesta o nișă în care să îmi pun hârtii sau lucruri mai de valoare, a spus doctorul. Întâmplarea s-a petrecut pe vremea comunismului sau, mai limpede spus, a securismului. După ceva vreme în poarta casei medicului s-au auzit izbituri puternice și un grup de indivizi în haine de piele, însoțiți de fostul bolnav vindecat, au năvălit în casă. Aici căutați, aici e ascunzișul, a indicat cunoscătorul. Vitejii au dat să spargă ușița casetei, dar aceasta s-a deschis singură. Înăuntru era un bilet pe care scria mare: Așa e recunoștința!
Nerecunoștința, s-a dovedit mai mereu, este un răspuns cu rău la bine, așadar e mai periculoasă decât violența și răzbunarea care sunt un răspuns la rău cu rău. Să ne ducem cu gândul la învățătorii și maeștrii noștri. Ni se pare că totul ni se cuvine, pentru că ei își fac meseria ca să-și câștige pâinea. Nu contează tonul uneori părintesc al desfășurării ghemului educațional. Nu observăm nuanța vocii sau a privirii când, îndreptându-ne spre urcușul minții, ne-a instruit fără nuia sau cuvinte aspre și mânioase.
Dar mai aflăm și despre ingratitudinea spectatorului care pleacă din sală fără să perceapă în adânc istovirea și îndelungata trudă a actorului de pe scenă, a pianistului, a conferențiarului, a cineastului. Cititorii ingrați, sfidători, critică fără milă cartea pe care o jefuiesc de idei și vorbe de duh și din care apoi citează ca din propria înțelepciune.
Și, mai revoltător, constatăm nerecunoștința poporului față de marii oameni de cultură ori conducători, arhitecți ai neamului uitați prin manuale vechi ori hrisoave abia răsfoite. Sau de eroii precum Gheorghe Ursu, îngropați în firidele justiției injuste și în nepăsarea ignorantă a celor care nu pot fi recunoscători pentru că nu își mai amintesc propriul trecut.
Oare noi înșine cât de recunoscători am fost sau, în cazurile fericite, mai suntem atenți cu sensibilitățile celor ce ne-au adus la viață, au făcut, în unele situații, mari sacrificii ca să ne țină prin școli, să ne asigure un trai mai bun, mai sănătos decât al lor?
Un bătrânel pășește îngrijorat prin parcul Floreasca: e speriat că va fi dus la azil de nepoții care au uitat deja de căruciorul cu care îi plimba pe acele alei. Dar și invers! O prietenă îmi povestește cum își îngrijește mama. Nu are timp de nimic altceva. Nu a fost în vacanță, nu iese la teatru, la concerte sau plimbări culturale pe care, fiind o universitară, ar avea temeiuri îndreptățite să le îndeplinească. Abia reușește să-și inventeze pauze ca să-și facă „temele” (profesorii au mai multe teme decât discipolii!). Iar mama e necontenit supărată, nemulțumită de felul cum i se pregătește masa („n-ai învățat nimic din bucătăria mea!”), de cum e spălată („așa îți făceam eu ție băiță?”), sau de presupusa lipsă de armonie a culorilor așternutului sau a hainelor ( „ce sunt colorile astea bălțate?”) etc.
Cât suntem de nerecunoscători față de minunata natură care ne dă totul, nu numai hrana și frumusețea, ci și pe noi nouă înșine. Se spune că nu trebuie să dai cu pietre în izvorul din care bei apă. Totuși primejdia distrugerii izvorului se anunță înfricoșătoare, nu doar prin prorociri științifice, ci mai ales prin dezastrele naturale de pe toată planeta: temperaturi pârjolitoare și bruște năvăliri ale vântului sau apelor. Trebuie să avem puterea de a spera, de a ne încrede că nu va prevala nerecunoștința noastră, ci grija crescândă a Preabunului pentru tot ce este viață în viață!
Totuși, dacă e mai des întâlnită nerecunoștința, nu înseamnă că nu avem de ce să facem binele. Există o bucurie interioară, un bine pe care ni-l facem nouă înșine. Firesc, așa cum ploaia vine apoi cu zâmbetul curcubeului. E drept că Aristotel ne sfătuiește să dăm cui trebuie și atâta cât și când trebuie, fără a avea în vedere interesul personal. Oricum nu stăm mereu să cântărim dacă e vrednic de bine cel care îl așteaptă. Dacă ar fi după merit, chiar fiecăruia dintre noi ni s-ar cuveni mai mult rele decât bune. Căci mă întorc către mine și mă cutremur: să nu îmi dai, Doamne, răsplată pentru ceea ce „merit”! Cu toate acestea, pe nemeritate, primesc cu asupra de măsură, de la vistierul bunătăților, încurajări și bunuri. Ce mi se cuvine? Ce drepturi am? Să nu ne copleșească trufia că, fiind noi fiii Tatălui ceresc, prin legea firii, El e obligat să ne dăruiască nu doar Binele spiritual, ci mai degrabă cât mai variate și bogate bunuri materiale.
Ne îndeamnă unii luminați gânditori ori câte un preot cu har să insistăm neîncetat în rugăciunea de laudă și mulțumire către Binefăcătorul. Însă cei mai mulți dintre noi aducem în fața icoanei, ca la un ghișeu, o listă lungă de cereri, cu sublinieri înlăcrimate uneori. Mai apoi, dacă ceva se împlinește, uităm să aducem măcar o floare dinaintea chipului veșnic îngăduitor. Un filozof român spunea de curând că pentru mulți care-și spun creștini Dumnezeu este un fel de bancomat căruia nu-i mai mulțumești după ce scoți banii.
Suntem cu toții ingrați, noi fii legitimi ai marii binefaceri a Iubirii. Tocmai de aceea, ateismul este cea mai oarbă și smintită nerecunoștință. Oare ce răsucire ori neașteptată trezire i s-ar hărăzi celui care nu-și dă seama de ce și cum de există? Ceea ce scuipi spre cer va cădea apoi chiar pe fața ta, spune Thomas Adams.
Ne îndrumă, cu ocol diplomatic, spre o recunoștință atotcuprinzătoare, sfântul Francisc din Assisi: „Păsări surioare, voi sunteți foarte îndatorate lui Dumnezeu, Creatorul vostru; întotdeauna și în tot locul trebuie să-L lăudați, deoarece v-a dat libertatea să zburați în orice parte doriți și v-a dat veșmânt îndoit și întreit; fiindcă a ținut sămânța voastră în arca lui Noe, pentru ca neamul vostru să nu lipsească de pe pământ; și încă îi mai sunteți datoare pentru văzduhul pe care vi l-a încredințat vouă. În afară de asta, voi nu semănați și nu secerați, iar Atotputernicul vă hrănește și vă dă râuri și izvoare ca să beți apă, munți și văi pentru adăpost, copaci înalți ca să vă faceți cuib. Și mai e încă ceva: voi nu știți nici să țeseți, nici să coaseți, ci Dumnezeu vă îmbracă pe voi și pe fiii voștri. Mult vă mai iubește, așadar, pe voi Atotțiitorul, dacă vă dăruiește atâtea bunătăți: De aceea feriți-vă, surioarelor, de păcatul nerecunoștinței și străduiți-vă întotdeauna să-i aduceți slavă Domnului”.
