Pâine, Cuvânt, Pocăinţă (Pane, Parola, Penitenza). Timpul celor trei "P"
de Simone Caleffi
Textul evanghelic din Miercurea Cenuşii (Mt 6,1-6 şi 16-18) este ca diapazonul care dă nota "la" pentru ca Postul Mare să aibă rezonanţă în existenţa noastră concretă. Evanghelistul pune în faţa ochilor noştri în succesiune învăţăturile lui Isus pe cei trei pilaştri ai evlaviei iudaice: pomana (Pâinea de dăruit săracului), rugăciunea (Cuvântul lui Dumnezeu de respectat) şi postul (Pocăinţa de trăit). Cele trei învăţături sunt în mod clar în paralel, prezentând aceeaşi construcţie literară: exemplul unui comportament de evitat care se revelează autoreferenţial; enunţarea sensului adevărat al faptei de pietate; certitudinea în răsplata din partea Tatălui.
Versetul 1 constituie un soi de premisă introductivă cu privire la cele trei fapte de dreptate. Isus avertizează cu privire la exhibiţia exterioară în executarea lor. Ce putem întreba în ce raport să punem această recomandare cu o altă frază din predica de pe munte: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri" (5,16). Aşadar, faptele trebuie să rămână ascunse sau trebuie să fie cunoscute? Raportul dintre 6,1 şi 5,16 nu este efectiv simplu de rezolvat, cât priveşte materialitatea acţiunii. Desigur, între cele două texte există o diferenţă de perspectivă: în 5,13-16 Isus evidenţia consecinţele pozitive ale comportamentului conform fericirilor, când devine un stil de viaţă comunitar; în schimb, în 6,1-18 atenţia este pusă pe interioritate, adică pe intenţionalitatea cu care fiecare credincios îndeplineşte faptele de dreptate. Aşadar, pentru Isus fapta bună nu trebuie ţinută ascunsă indiferent; însă îl interesează ca ea să nu fie făcută pentru scopuri secundare, străine de binele pe care fapta însăşi îl poartă cu sine.
Polemica lui Isus este în mod voit ironică: nu este atestat, în niciun text antic, obiceiul de a trâmbiţa, în momentul în care se dă de pomană. Imaginea, în mod voit exagerată, este tocmai pentru a scoate în evidenţă intenţia inimii. A face public un act de caritate demonstrează că inima n-a rămas satisfăcută de actul în sine, care se revelează deci instrumentalizat pentru a obţine o satisfacţie ulterioară, care rezultă că este adevăratul scop al faptei bune săvârşite. Dacă actul de caritate nu este scopul, nu mai este sincer, motiv pentru care cel care îl săvârşeşte recită o parte. La asta face aluzie termenul hypokrités, de la care derivă "ipocritul" nostru, dar care la origine indica actorul de la teatru. Hiperbolei trâmbiţei îi corespunde imaginea celor două mâini: pomana trebuie să fie atât de rezervată încât nici mâna stângă nu trebuie să ştie că mâna dreaptă a făcut-o.
Al doilea tablou se concentrează asupra atitudinii interioare în momentul rugăciunii. Aşa cum s-a spus mai sus, cu privire la arătarea cu care se săvârşesc faptele, Isus nu reneagă rugăciunea comunitară care, de altfel, este conţinută implicit în textul din Tatăl nostru, în care cererile sunt exprimate la plural. Însă aici, cu o altă imagine în mod voit exagerată, se preocupă să arate riscurile lipsei de îngrijire a propriei interiorităţi. În concret, o rugăciune numai exterioară pune în pericol raportul cu Tatăl. Isus arată în mod constant, cu cuvintele şi cu exemplul, exigenţa unui raport personal şi strâns cu Dumnezeu; acest lucru este cu atât mai posibil cu cât este mai sincer şi continuu dialogul cu el. Aşadar, rugăciunea solitară nu este în opoziţie cu rugăciunea publică şi comunitară; devine mai degrabă mijlocul cu care să se menţină viu dialogul cu Dumnezeu şi să se exprime, cu toată libertatea, ceea ce se mişcă în propria inimă.
În Primul Testament postul asumă diferite semnificaţii: pocăinţă pentru păcate, durere pentru un doliu, exorcism împotriva unei nenorociri, pregătire pentru a primi un dar deosebit de la Dumnezeu. Critica lui Isus este conţinută şi aici într-o hiperbolă: aşa cum actorii se machiază şi poartă măşti pentru a recita, tot aşa ipocriţii nu numai că arată semnele postului ci le accentuează ajungând să se desfigureze sau să-şi acopere faţa, în aşa fel încât în mod paradoxal să fie observaţi şi mai mult. Isus invit să se asume atitudinea exact contrară, menţinând obiceiurile obişnuite, în aşa fel încât numai Dumnezeu să fie la cunoştinţa postului care se face. În toată pericopa, Dumnezeu este definit mereu ca Tată; desigur, acest lucru este legat şi cu prezenţa lui Tatăl nostru în această secţiune a predicii de pe munte. Scopul celor trei fapte de dreptate, dezlipite de ceea ce ar putea să constituie aparenţă sau laudă deşartă, rezultă deci că este menţinerea raportului cu Dumnezeu: un raport care nu este generic, funcţional sau servil, ci este caracterizat de experienţa paternităţii.
Cele trei "P", exprimări de credinţă pe care Biserica le recomandă, desemnează domeniul relaţiilor care ne fac să trăim. Pâinea de dat de pomană cuprinde toate relaţiile noastre cu ceilalţi, considerate ca dăruire de sine, urmărind solidaritatea. Pocăinţa, exprimată cu postul, se referă la relaţiile noastre cu natura, de la care luăm bunurile pentru subzistenţa noastră, dar şi raportul cu corpul nostru. Cuvântul lui Dumnezeu de ascultat în rugăciune face trimitere la relaţia noastră cu el care se trăieşte şi prin cele două precedente. Ce se întâmplă atunci când tot ceea ce constituie existenţa noastre este îndeplinit "pentru a fi admiraţi", "pentru a fi consideraţi drepţi" sub orice aspect? Relaţia merge în mod inevitabil spre eşec. nu mai suntem legaţi/uniţi cu celălalt, pentru că actul care pornea de la noi spre ceilalţi/Celălalt se întoarce spre noi. Cercul se închide şi nu am ieşit din noi înşine. Însă "mântuirea", şi din punct de vedere simplu uman, nu poate fi decât un exod din cercul morţii (ţărâna care se întoarce în ţărână). Soluţia care ne este propusă este întoarcerea la izvorul vieţii noastre, pe care noi îl numim Dumnezeu, şi această întoarcere are loc prin intermediul tuturor relaţiilor noastre, când sunt autentice.
(După L'Osservatore Romano, 1 martie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
