În urmă cu 204 ani se năștea marele cărturar greco-catolic Aron Pumnul. A fost lingvist, filolog și istoric literar, profesor al lui Mihai Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din Transilvania.
Aron Pumnul s-a născut în 27 noiembrie 1818, într-o familie de țărani iobagi din Transilvania. Preotul greco-catolic din sat i-a observat inteligenţa deosebită şi a determinat familia să-l dea la şcoală. După 4 ani petrecuți la Odorhei, unde a urmat cursurile unei școli începătoare, Aron își continuă studiile la gimnaziul greco-catolic din Blaj (1836) unde a făcut 5 clase și apoi la Cluj, unde a absolvit cursurile de filozofie.
Datorită inteligenţei şi hărniciei sale, în anul 1846 Aron Pumnul a devenit profesor la Şcolile Blajului, iar apoi a fost trimis ca bursier al Episcopiei Greco-Catolice din Blaj să primească o educaţie universitară de rang înalt la Ins¬titutul Catolic „Sfânta Barbara” din Viena. Ca student teolog, spune istoricul literar Ilie Rad, Pumnul a dat lecții de religie și limba română fiicelor prințului Mihai Ghica, aflat pe atunci la Viena. Una dintre aceste fiice a ajuns o scriitoare cunoscută în toată Europa, Dora d’Istoria. A revenit la Blaj în anul 1846, unde își reia activitatea de profesor de filozofie la gimnaziul din Blaj și devine colaborator al lui Timotei Cipariu alături de care ia parte la întemeierea ziarelor: Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine și Învățătorul poporului (1848).
Aron Pumnul a avut un rol mare în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania, fiind mobilizatorul primei adunări populare din 18-30 aprilie care a precedat adunarea națională din 15 mai de pe Câmpia Libertății din Blaj. Din Transilvania, prigonit de vrăjmașii săi, fuge în Țara Românească unde a fost însărcinat de Guvernul revoluţionar să fie comisar de propagandă, apoi ajunge în Moldova, la Cernăuți.
La sfârșitul lunii noiembrie 1848, prin concurs, ocupă postul de profesor de limba şi literatura română la „Gimnaziul Cezaro-Crăiesc” (Ober–Gymnazium) din Cernăuți. Aici, el s-a bucurat de prietenia lui Eudoxiu Hurmuzaki şi a devenit profesorul unei generaţii de tineri români excepționali, printre care Mihai Eminescu — tânărul poet care, la moartea lui, avea să scrie elegia "La mormântul lui Aron Pumnul":
Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antịcă fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ți aṷroasă și senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!
Metalica, vibrânda a clopotelor jale
Vuiește în cadență și sună întristat;
Căci ah! geni ul mare al deșteptării tale
Păși, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Și-n urmă-i ne-a lăsat!
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt și mare,
Colò unde te-așteaptă toți îngerii în cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Și-ți împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori!
Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire și locul tău natal;
Căci umbra ta măreață în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simț nați onal!
Urmeze încă-n cale-ți și lacrima duioasă,
Ce junii toți o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ți ea prin zboru-ți în cânturi tânguioasĕ,
În cânturi răsunânde, suspine-armonioasĕ,
Colò, în Eliseu!
Unii critici literari chiar spun că fără Aron Pumnul geniul lui Eminescu ar fi rămas necunoscut.
Deşi a fost invitat, în repetate rânduri, să vină profesor la Universitatea din Iaşi, Aron Pumnul refuză propunerea, el dându-şi seama că la Cernăuţi are de îndeplinit o datorie faţă de românii din Bucovina ocupată, pentru cultivarea limbii române şi a valorilor culturii româneşti, pentru emanciparea tineretului care studia în capitala Bucovinei.
Cea mai importantă contribuţie a lui Aron Pumnul, la promovarea şi limbii şi culturii române, este constituirea unei biblioteci de carte românească pentru elevii români şi întocmirea celor patru volume din ,,Lepturariul românesc”, cu 2200 de pagini, la care elevul Mihail Eminovici a avut acces şi care au contribuit la formarea viitorului poet.
Cele patru tomuri ale ,,Lepturariului românesc”, scrise şi tipărite de Pumnul în perioada 1862-65, au constituit pentru elevii români şi pentru Mihai Eminescu cărţi de căpătâi. Din păcate, moarte mult prea timpurie a pus capăt activităţii acestei personalităţi greco-catolice a românilor.
Iosif Vulcan, în „Panteonul român”, îl caracterizează în cuvintele: ,,Pumnul a fost unul din acei bărbaţi mari, de care naţiunea noastră a avut prea puţini...”
ACC
