Duminică, 4 septembrie 2022, papa Francisc l-a proclamat Fericit pe papa Ioan Paul I. Asemenea noului Fericit, a spus papa la omilie, discipolii de astăzi sunt chemați să-L urmeze pe Isus luând crucea zi de zi și iubindu-i pe ceilalți fără compromisuri. La rugăciunea ”Angelus”, papa a cerut rugăciuni pentru pace în Ucraina.
25 de mii de romani și pelerini au luat parte duminică, 4 septembrie 2022, la Sfânta Liturghie și ceremonia de beatificare a papei Ioan Paul I prezidate de papa Francisc pe esplanada bazilicii Sfântul Petru.
După riturile penitențiale, episcopul Renato Marangoni al diecezei de Belluno-Feltre (Italia), unde a avut loc prima fază a procesului de beatificare, a cerut Sanctității Sale ”să-l înscrie în ceata Fericiților pe Venerabilul Slujitor al lui Dumnezeu Ioan Paul I, papă”. După prezentarea unei biografii candidatului la beatificare, papa Francisc a răspuns:
”Primind dorința fratelui nostru Renato Marangoni, episcop de Belluno-Feltre, a multor alți Frați în episcopat și a multor credincioși, după ce am primit părerea Departamentului pentru cauzele sfinților, acordăm cu autoritatea noastră apostolică ca Venerabilul Slujitor al lui Dumnezeu Ioan Paul I, papă, să fie numit de acum înainte Fericit și să fie comemorat în fiecare an în locurile și după normele stabilite de drept pe 26 august. În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit. Amin”.
La omilia Sfintei Liturghii, pornind de la lecturile biblice ale duminicii (a 23-a din timpul liturgic al anului C), papa Francisc a vorbit despre exigențele urmării lui Isus și a arătat în noul Fericit un model de a trăi bucuria Evanghelie fără compromisuri și iubind până la ultima suflare a vieții.
Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru omilia Sfântului Părinte Papa Francisc de la Sfânta Liturghie și Beatificarea lui Ioan Paul I:
Isus este pe cale către Ierusalim și Evanghelia de astăzi spune că ”o mare mulțime mergea cu El” (Lc 14,25). A merge cu El înseamnă a-L urma, adică a deveni discipoli. Chiar acestor persoane, Domnul le ține un discurs mai puțin atrăgător și foarte exigent: nu poate fi discipolul său cel care nu-L iubește mai mult decât pe cei dragi, cel care nu-și duce crucea, cel care nu de detașează de bunurile pământești (cf. vv.26-27.33). De ce Isus adresează mulțimii asemenea cuvinte? Care este semnificația avertismentelor sale? Să căutăm un răspuns la aceste întrebări.
Mai întâi de toate, vedem o mare mulțime, multă lume care îl urmează pe Isus. Ne putem închipui că mulți au fost fascinați de cuvintele lui și uimiți de gesturile pe care le-a făcut și, de aceea, trebuie să fi văzut în El o speranță pentru viitorul lor. Ce ar fi făcut un oarecare învățător al timpului sau, ne putem întreba, ce ar face un viclean lider văzând că prin cuvintele și carisma lui atrage mulțimile și își mărește consensul? Se întâmplă și astăzi, mai ales în momentele de criză personală și socială, când suntem mai expuși la simțăminte de mânie sau suntem înfricoșați de ceva care amenință viitorul nostru, devenim mai vulnerabili și, în acest fel, fiind pe valul emoției, ne încredințăm celui care, cu îndemânare și viclenie, știe să călărească această situație, profitând de temerile societății și făgăduindu-ne să fie ”salvatorul” care va rezolva problemele, în timp ce, în realitate, vrea să-și mărească indicele de apreciere și propria putere.
Evanghelia ne spune că Isus nu face așa ceva. Stilul lui Dumnezeu este diferit pentru că El nu se folosește de nevoile noastre, nu folosește niciodată slăbiciunile noastre pentru a se mări pe sine. Pe El, care nu vrea să ne seducă prin înșelăciune și nu vrea să împartă bucurii la preț redus, nu-L interesează mulțimile oceanice. Nu are cultul numerelor, nu caută consensul, nu este un idolatru al succesului personal. Dimpotrivă, pare îngrijorat când mulțimea îl urmează euforic și cu entuziasm facil. În loc să se lase atras de fascinația popularității, El cere fiecăruia să discearnă cu atenție motivațiile pentru care îl urmează și consecințele pe care aceasta le comportă. Numeroși din acea mulțime, într-adevăr, îl urmau probabil pe Isus pentru că sperau că el ar fi fost un cap care i-ar fi eliberat de dușmani, unul care ar fi cucerit puterea și ar fi împărțit-o cu ei; sau unul care, făcând minuni, ar fi rezolvat problema foamei și a bolilor. Se poate merge în urma Domnului, într-adevăr, din diferite rațiuni, iar unele, trebuie să o recunoaștem, sunt mundane: în spatele unei aparențe religioase perfecte se poate ascunde doar satisfacerea propriilor necesități, căutarea prestigiului personal, dorința de a avea un rol, de a ține lucrurile sub control, pofta de a ocupa spații și de a obține privilegii, aspirația de a primi recunoaștere și altele. Se poate ajunge la a-l instrumentaliza pe Dumnezeu prin toate aceste lucruri. Dar nu acesta este stilul lui Isus. Și nu poate fi stilul discipolului și al Bisericii.
Domnul cere o altă atitudine. A-L urma nu înseamnă a intra într-o curte sau a participa la un alai triumfal, nici a primi o asigurare pentru viață. Dimpotrivă, înseamnă ”a purta crucea” (Lc 14,27) asemenea Lui, a lua asupra sa povara proprie și a altora, a face din viața proprie un dar, a o dărui imitând iubirea generoasă și milostivă pe care El o are față de noi. E vorba de alegeri care angajează totalitatea existenței, de aceea, Isus dorește ca discipolul să nu nimic mai presus de această iubire, nici chiar afecțiunea cea mai dragă și bunurile cele mai mari.
Dar pentru a face aceasta e necesar a privi la El mai mult decât la noi înșine, a învăța iubirea, a o alimenta de la Cel răstignit. Acolo vedem acea iubire care se dăruiește până la sfârșit, fără măsură și fără margini. Noi înșine, spunea papa Luciani, ”suntem destinatarii unei iubiri care nu cunoaște apus din partea lui Dumnezeu” (Angelus, 10 septembrie 1978). Fără apus: [această iubire] nu cunoaște eclipsă vreodată în viața noastră, strălucește mereu asupra noastră și luminează chiar nopțile cele mai întunecoase. Așadar, privind la Cel răstignit, suntem chemați la înălțimea acelei iubiri: să ne purificăm de ideile noastre nepotrivite despre Dumnezeu și de închiderile noastre, să-L iubim pe El și pe ceilalți, în Biserică și în societate, chiar și pe cei care nu gândesc ca noi, chiar și pe dușmani.
Să iubim: chiar dacă ne costă crucea jertfei, a tăcerii, a neînțelegerii, a singurătății, a faptului de a avea obstacule și de a fi persecutați. Pentru că, după cum spunea Ioan Paul I, dacă vrei să-L săruți pe Isus răstignit, ”nu poți decât să te apleci asupra crucii și să te lași înțepat de vreun spin al cununei care este pe capul Domnului” (Audiența generală, 27 septembrie 1978). Iubirea până la sfârșit, cu toți spinii ei: nu lucrurile făcute pe jumătate, acomodările sau traiul liniștit. Dacă nu urmărim ceva măreț, dacă nu riscăm, dacă ne mulțumim cu o credință apoasă, suntem – spune Isus – ca cel care vrea să construiască un turn, dar nu calculează bine mijloacele ca să o facă; acesta, ”pune temelia” și apoi ”nu este în măsură să termine munca” (v. 29). Dacă, din teama de ne pierde pe noi înșine, renunțăm a ne dărui, lăsăm lucrurile neterminate: relațiile, munca, responsabilitățile care ne sunt încredințate, visele și chiar credința. Atunci ajungem să trăim pe jumătate: fără a face niciodată pasul decisiv, fără a lua zborul, fără a risca pentru bine, fără a ne angaja cu adevărat pentru ceilalți. Isus ne cere aceasta: trăiește Evanghelia și vei trăi viața, nu pe jumătate, ci până la capăt. A trăi Evanghelia, a trăi viața fără compromisuri.
Frați și surori, noul Fericit așa a trăit: în bucuria Evangheliei, fără compromisuri, iubind până la sfârșit. El a întruchipat sărăcia discipolului, care nu înseamnă doar a se detașa de bunurile materiale, ci mai ales a învinge ispita de a pune în centrul atenției propriul eu și a căuta propria slavă. Dimpotrivă, urmând exemplul lui Isus, a fost un păstor blând și smerit. Se considera pe sine ca praful pe care Dumnezeu s-a învrednicit să scrie (cfr A. Luciani/Giovanni Paolo I, Opera omnia, Padova 1988, vol. II, 11). De aceea, el spunea: ”Domnul a îndemnat atât de mult la aceasta: fiți umili! Chiar dacă ați făcut lucruri mari, voi să spuneți: suntem slujitori inutili” (Audiența generală, 6 septembrie 1978).
Cu zâmbetul său, papa Luciani a reușit să transmită bunătatea Domnului. E frumoasă o Biserică cu chipul vesel, senin și surâzător, care nu închide niciodată ușile, care nu înăsprește inimile, care nu se plânge și nu cultivă resentimentul, nu este mâniată și nesuferită, nu se prezintă cu fruntea încruntată, nu suferă de nostalgiile trecutului. Să ne rugăm acestui părinte și frate cerându-i să ne mijlocească ”zâmbetul sufletului”; să-i cerem, prin cuvintele sale, ceea ce el însuși era obișnuit să ceară: ”Doamne, ia-mă așa cum sunt, cu defectele mele, cu lipsurile mele, dar fă-mă să devin așa cum tu mă dorești” (Audiența generală, 13 septembrie 1978). Amin.
***
La rugăciunea ”Îngerul Domnului”, recitată la finalul Sfintei Liturghii de beatificare a lui Ioan Paul I, papa Francisc a mulțumit credincioșilor și pelerinilor care au luat parte la riturile sacre sfidând intemperiile vremii ploioase din cursul dimineții de duminică, precum și delegațiilor oficiale din Italia, Principatul de Monaco, China – Taiwan și Ordinul de Malta. În fine, a îndemnat participanții să se roage Fecioarei Maria ”ca să ne dobândească darul păcii în lumea întreagă, în special în martirizata Ucraina. Prima și desăvârșita discipolă a Domnului, Maria să ne ajute să urmăm exemplul și sfințenia vieții lui Ioan Paul I”.
Primiți acum binecuvântarea apostolică invocată duminică de papa Francisc la finalul Sfintei Liturghii de beatificare și al rugăciunii Îngerul Domnului, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.
