„O bătrânețe care se consumă în deznădejdea ocaziilor ratate aduce disperare pentru sine și pentru toți. În schimb, bătrânețea trăită cu blândețe și respect pentru viața reală elimină definitiv echivocul puterii suficientă sieși și propriului succes. Ea înlătură chiar și echivocul unei Biserici care se adaptează la condiția lumească, crezând astfel că își guvernează definitiv perfecțiunea și împlinirea.”
Astfel a spus papa Francisc în cea de-a 16-a cateheză dedicată senectuții, intitulată „Despre bătrânețe”. Audiența generală a avut loc în Aula Paul al VI-lea din Vatican.
Pornind de la versetul: „Merg să vă pregătesc un loc”, din Evanghelia după sfântul Ioan, capitolul 14, pontiful a spus: „Pătrundem astăzi în intimitatea emoționantă a despărțirii lui Isus de ai săi, relatată pe larg în Evanghelia după sfântul Ioan. Discursul de adio începe cu cuvinte de mângâiere și promisiune: ‘Să nu se tulbure inima voastră’ (In 14,1); ‚Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce mă voi duce și vă voi pregăti un loc, voi veni din nou și vă voi lua la mine , pentru ca să fiți și voi acolo unde sunt eu’ (14, 3).
Mai înainte, Isus îi spusese lui Petru: ‚Unde merg eu, tu nu mă poți urma acum, dar mă vei urma după aceea’ (In 13, 36), amintindu-i trecerea prin fragilitatea credinței sale. Timpul de viață care le rămâne discipolilor va fi, inevitabil, o trecere prin fragilitatea mărturiei și prin provocările fraternității. Dar va fi, de asemenea, o trecere prin binecuvântările interesante ale credinței: ‚Cine crede în mine va face și el lucrările pe care le fac eu și va face și mai mari decât acestea’ (In 14:12). Gândiți-vă ce promisiune este aceasta! Nu știu dacă o credem până la capăt! Nu știu, uneori cred că nu...”
„Bătrânețea” – a explicat Sfântul Părinte – „este momentul prielnic pentru mărturia emoționantă și plină de bucurie a acestei așteptări. Bătrânul și bătrâna sunt în așteptare, în așteptarea unei întâlniri. La bătrânețe, faptele credinței, care ne apropie pe noi și pe alții de Împărăția lui Dumnezeu, sunt acum dincolo de puterea energiilor, cuvintelor și impulsurilor tinereții și maturității. Dar ele fac și mai transparentă promisiunea adevăratei destinații a vieții. Și care este adevărata destinație a vieții? Un loc la masa cu Dumnezeu, în lumea lui Dumnezeu. Ar fi interesant de văzut dacă în bisericile locale există vreo referință specifică, menită să revitalizeze această slujire specială de așteptare a Domnului – este un mister, misterul așteptării Domnului – încurajând carismele individuale și calitățile comunitare ale persoanei vârstnice.”
Evidențiind că „o bătrânețe care se consumă în deznădejdea ocaziilor ratate aduce disperare pentru sine și pentru toți”, papa Francisc a pus în lumină valoarea unei bătrâneți trăită cu blândețe și respect față de viața reală, ca timp de așteptare a Împărăției lui Dumnezeu, deoarece: „Viața noastră nu este menită să se închidă în ea însăși, într-o perfecțiune pământească imaginară: ea este destinată să meargă dincolo, trecând prin moarte – pentru că moartea este o trecere. Într-adevăr, locul nostru stabil, punctul nostru de sosire nu este aici, ci alături de Domnul, unde El locuiește pentru totdeauna.”
„Aici, pe pământ, începe procesul de ‚noviciat’” – a continuat pontiful, explicând că aici „suntem ucenici ai vieții, care – în mijlocul a mii de dificultăți – învățăm să apreciem darul lui Dumnezeu, onorând responsabilitatea de a-l împărtăși și de a-l face să dea roade pentru toți. Timpul vieții pe pământ este harul acestei treceri. A crede că putem opri timpul – dorința de a avea tinerețe eternă, bogăție nelimitată, putere absolută – nu este doar imposibil, ci și iluzoriu.”
Pontiful a reliefat că existența noastră pe pământ „este timpul de inițiere în viață, care nu se împlinește decât în Dumnezeu”, iar „bătrânețea aduce mai aproape speranța acestei împliniri”. „Bătrânețea” – a amintit – „cunoaște definitiv sensul timpului și limitele locului în care ne trăim inițierea (...) De aceea este credibil îndemnul de a ne bucura de trecerea timpului: nu este o amenințare, ci o promisiune.”
„Dragi frați și surori” – a spus pontiful în încheiere – „bătrânețea, trăită în așteptarea Domnului, poate deveni ‚apologia’ împlinită a credinței, care dă motiv pentru speranța noastră pentru toate (cf. 1Pt 3,15). Bătrânețea face transparentă promisiunea lui Isus, proiectându-se spre Cetatea Sfântă despre care vorbește Cartea Apocalipsei (capitolele 21,22).
Bătrânețea este faza vieții cea mai potrivită pentru a răspândi vestea că viața este o inițiere spre o împlinire finală. Și ce e mai bun urmează să vină. Dumnezeu să ne dea o bătrânețe capabilă de aceasta!”
