„Credința merită respect și onoare până la sfârșit: ne-a schimbat viețile, ne-a purificat mințile, ne-a învățat să ne închinăm lui Dumnezeu și să ne iubim aproapele. (...) Este o binecuvântare pentru toți! Așa cum a făcut Eleazar, nu ne vom schimba credința pentru o mână de zile liniștite. (...) Vom arăta, cu toată smerenia și fermitatea, chiar la bătrânețe, că a crede nu este ceva‚ pentru bătrâni’.”
Astfel a spus papa Francisc în cateheza audienței generale de miercuri, 4 aprilie a.c., care a avut loc în Piața San Pietro. Continuând șirul reflecțiilor dedicate senectuții, pontiful a dedicat cea de-a opta cateheză lui Eleazar, un personaj biblic prezentat în cea de-a a doua Carte a Macabeilor, care a trăit în vremea persecuției lui Antioh Epifanul. „Figura sa ne oferă o mărturie a relației speciale care există între fidelitatea bătrâneții și onoarea credinței” – a spus pontiful, precizând dorința de a vorbi despre onoarea credinței, „nu doar despre consecvența, proclamarea și rezistența” acesteia. „Onoarea credinței” – a evidențiat – „este supusă periodic unor presiuni, chiar violente, din partea culturii conducătorilor, care caută să o înjosească, tratând-o ca pe o descoperire arheologică, o superstiție veche, un fetiș anacronic... ”.
Referindu-se la fragmentul biblic aflat în centrul catehezei – din capitolul 6 al Cărții a doua a Macabeilor – papa Francisc a explicat că acesta relatează episodul evreilor obligați prin decretul unui rege să mănânce carne jertfită idolilor” și „când a venit rândul lui Eleazar, care era un om în vârstă, de circa 90 de ani, și foarte apreciat de toată lumea, funcționarii regelui l-au sfătuit să simuleze, adică să se prefacă că mănâncă carne fără să o facă”. „În acest fel, Eleazar va fi salvat și – spuneau ei – în numele prieteniei, va accepta gestul lor de compasiune și afecțiune”.
Oprindu-se asupra răspunsului lui Eleazar, Sfântul Părinte a explicat că acesta „se bazează pe un argument care ne frapează. Ideea centrală este următoarea: dezonorarea credinței la bătrânețe, pentru a câștiga o mână de zile, nu poate fi comparată cu moștenirea pe care trebuie să o lase tinerilor, pentru generații întregi care vor veni. Un bătrân care a trăit în coerența credinței sale o viață întreagă și care acum se adaptează să se prefacă că o tăgăduiește, condamnă noua generație să creadă că întreaga credință a fost o iluzie, un înveliș exterior care poate fi abandonat, crezând că poate fi păstrat în interior. Nu este așa, spune Eleazar. Un astfel de comportament nu face cinste credinței, nici măcar în fața lui Dumnezeu. Iar efectul acestei banalizări exterioare va fi devastator pentru viața interioară a tinerilor.”
„Tocmai bătrânețea (...)” – a continuat pontiful – „apare aici ca fiind locul decisiv, de neînlocuit, al acestei mărturii. O persoană în vârstă care, din cauza vulnerabilității sale, acceptă că practicarea credinței este irelevantă, i-ar face pe tineri să creadă că credința nu are o relație reală cu viața. Le-ar părea, de la bun început, un set de comportamente care, dacă este necesar, pot fi simulate sau ascunse, pentru că niciunul dintre ele nu este atât de important pentru viață”.
„Vechea gnoză heterodoxă” – a explicat papa Francisc – „care a fost o capcană foarte puternică și foarte seducătoare pentru creștinismul primelor secole, teoretiza exact acest lucru, acesta este un aspect din trecut: credința este o spiritualitate, nu o practică; o forță a minții, nu o formă de viață. Credința și onoarea credinței, potrivit acestei erezii, nu au nimic de-a face cu comportamentele de viață, cu instituțiile comunității, cu simbolurile trupului (...). Seducția acestei perspective este puternică, pentru că ea interpretează, în felul ei, un adevăr incontestabil: credința nu poate fi niciodată redusă la un set de reguli alimentare sau de practici sociale. Credința este altceva. Problema este că radicalizarea gnostică a acestui adevăr anulează realismul credinței creștine...”
„Tentația gnostică care este una dintre – să-i spunem pe nume – erezii, este una dintre deviațiile religioase din vremea aceasta, tentația gnostică rămânând mereu actuală” – a spus pontiful în încheiere. „În multe tendințe din societatea și cultura noastră” – a continuat – „practica credinței suferă o reprezentare negativă, uneori sub formă de ironie culturală, alteori prin marginalizare ascunsă. Practica credinței pentru acești gnostici care existau deja în vremea lui Isus este privită ca un aspect exterior inutil și chiar dăunător, ca un reziduu învechit, ca o superstiție deghizată. Pe scurt, ceva pentru bătrâni. Presiunea pe care această critică fără discernământ o exercită asupra generațiilor tinere este puternică. Desigur, știm că practicarea credinței poate deveni un aspect exterior fără suflet (...) dar, în sine, nu este lipsit de suflet. Poate că este de datoria noastră, a celor mai în vârstă (...) să redăm credinței onoarea sa, făcând-o să fie coerentă, potrivit mărturiei lui Eleazar: coerență până la sfârșit. Practicarea credinței nu este simbolul slăbiciunii noastre, ci mai degrabă semnul puterii sale.”
În cadrul saluturilor, adresându-se credincioșilor și pelerinilor vorbitori ai limbii italiene, pontiful și-a îndreptat gândul către cei în vârstă, către bolnavi și către cuplurile care s-au unit de curând în taina căsătoriei. „La începutul acestei luni mariane” – a spus – „îi îndemn pe toți să o cinstim cu încredere filială pe Maica Domnului: să o privim ca pe o învățătoare de rugăciune și de viață spirituală”.
