Vineri 5 iulie, în aula Ioan Paul al II-lea a Sălii de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă pentru prezentarea encicliceip Papei Francisc "Lumen fidei". Au intervenit: Eminenţa sa cardinal Marc Ouellet, P.S.S., prefect al Congregaţiei Episcopilor; E.S. Mons. Gerhard Ludwig Müller, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei; E.S. Mons. Rino Fisichella, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări.
Publicăm în continuare intervenţiile:
Intervenţia cardinalului Marc Ouellet, P.S.S.
Trilogiei lui Benedict al XVI-lea despre virtuţile teologale îi lipsea un pilastru. Providenţa a voit ca pilastrul care lipsea să fie un dar al Papei emerit oferit succesorului său şi în acelaşi timp un simbol de unitatea, pentru că asumând şi ducând la împlinire opera întreprinsă de predecesorul său, papa Francisc dă mărturie împreună cu el despre unitatea credinţei. Lumina credinţei este astfel încredinţată de la un pontif la altul, ca în cursele de pe stadion, graţie "darului succesiunii apostolice" prin care "este asigurată continuitatea amintirii Bisericii" precum şi "certitudinea că se ia din izvorul curat din care izvorăşte credinţa" (49).
Aşadar, noi simţi o bucurie deosebită primind Enciclica Lumen Fidei, a cărei modalitate împărtăşită de transmitere ilustrează în manieră extraordinară aspectul cel mai fundamental şi original dezvoltat de ea, dimensiunea comuniunii în credinţă. Această enciclică vorbeşte în realitate exprimându-se într-un "noi" care nu este maiestatis, ci de comuniune. Ea vorbeşte despre credinţă ca despre o experienţă de comuniune, de dilatare a eului şi de solidaritate pe drumul Bisericii cu Cristos pentru mântuirea omenirii. Eu mă voi limita să ilustrez acest punct de vedere.
Enciclica prezintă într-adevăr credinţa creştină ca o lumină care provine din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu în istorie. O lumină care arată iubirea lui Dumnezeu în acţiune pentru a încheia o alianţă cu omenirea. Această lumină deja se lasă percepută în lucrările Creatorului, dar străluceşte ca iubire în viaţa, în moartea şi în învierea lui Isus Cristos. În El, lumina Iubirii erupe în istorie şi le oferă oamenilor o speranţă care revarsă curajul de a merge împreună spre un viitor de comuniune deplină. "Cristos este cel care, suportând suferinţa, «dă origine credinţei şi o duce la împlinire»", ne spune Scrisoarea către Evrei, pe larg preluată de Enciclică (Evr 12,2) (57).
Obiectiv, lumina credinţei orientează sensul vieţii, aduce întărire şi mângâiere inimilor neliniştite şi abătute, dar îi şi angajează pe cei care cred să fie în slujba binelui comun al omenirii prin vestire şi prin împărtăşirea autentică a harului primit de la Dumnezeu. Iată, aşadar, că credinţa îi cheamă pe cei care cred să îmbrăţişeze suferinţa lumii, ca sfântul Francisc şi fericita Maica Tereza, cu scopul de a răspândi în ea lumina lui Cristos. "Credinţa nu este lumină care risipeşte tot întunericul nostru, ci făclie care conduce în noapte paşii noştri, şi acest lucru e suficient pentru drum", afirmă Enciclica (57).
Subiectiv, credinţa este o deschidere la Iubirea lui Cristos, o primire, intrarea într-o relaţie care lărgeşte "eul" la dimensiunile unui "noi" care nu este numai uman, în Biserică, dar care este propriu-zis divin, adică o participare autentică la acel "Noi" al Tatălui şi al Fiului în Duhul Sfânt. Enciclica insistă asupra acestui fundament trinitar care constituie credinţa ca realitate în acelaşi timp personală şi eclezială: "Această deschidere la acel «noi» eclezial are loc după deschiderea proprie iubirii lui Dumnezeu, care nu este numai raport între Tată şi Fiu, între «eu» şi «tu», ci în Duhul este şi un «noi», o comuniune de persoane" (39).
În această lumină cristologică, trinitară şi eclezială, mărturisirea credinţei dobândeşte exprimarea sa concretă prin celebrarea sacramentelor botezului, mirului şi Euharistiei, în care "cel care crede afirmă că centrul fiinţei, secretul cel mai profund al oricărui lucru, este comuniunea divină" (45). El se află deci "implicat în adevărul mărturisit de el" şi chiar prin acest fapt este transformat şi "introdus într-o istorie de iubire care-l înşfacă, dilată fiinţa sa făcându-l membru al unei mari comuniuni", Biserica (45).
Pornind de la acest "Noi" trinitar care se prelungeşte în acel "noi" eclezial, Enciclica se leagă în mod complet natural cu acel "noi" al familiei care este locul prin excelenţă al transmiterii credinţei (43). Pe de o parte, acest lucru este foarte clar în experienţa botezului copiilor unde părinţii, naşul şi naşa mărturisesc credinţa în numele pruncului, primindu-l astfel în credinţa Bisericii care mereu ne precede. Pe de altă parte - aminteşte Enciclica - subzistă afinităţi profunde între credinţă şi iubirea fără sfârşit pe care şi-o promit bărbatul şi femeia care se unesc în căsătorie. "A promite o iubire care să fie pentru totdeauna este posibil atunci când se descoperă un plan mai mare decât propriile proiecte, care ne susţine şi ne permite să dăruim întregul viitor persoanei iubite" (52). Astfel, graţie credinţei, iubirea soţilor are mai multă garanţie să dureze şi să unească generaţiile în bucuria fidelităţii şi a slujirii vieţii. "Credinţa nu este un refugiu pentru cei care sunt lipsiţi de curaj, ci o expansiune a vieţii", conclude Enciclica, văzând familia ca "primul loc în care credinţa luminează cetatea oamenilor" (52).
Enciclica adaugă o dezvoltare considerabilă cu privire la pertinenţa credinţei pentru viaţa socială, pentru edificarea cetăţii în dreptate şi în pace, graţie respectării oricărei persoane şi a libertăţii sale, graţie resurselor de compasiune şi de reconciliere oferite de ea pentru alinarea suferinţelor şi soluţionarea conflictelor. "Da, credinţa este un bun pentru toţi, este un bun comun" (51). Tendinţa de a izola credinţa în sfera vieţii private se află aici respinsă în tonuri liniştite, dar în manieră decisivă.
Multe aspecte dezvoltate anterior de enciclicele despre caritate şi speranţă au completarea lor în această scoatere în evidenţă a credinţei drept comuniune şi slujire a binelui comun. "Mâinile credinţei se ridică spre cer, dar fac asta în timp ce edifică, în caritate, o cetate construită pe raporturi în care iubirea lui Dumnezeu este fundamentul" (51). "Dacă scoatem credinţa din oraşele noastre, va slăbi confidenţa dintre noi" (55). Pe scurt, prin credinţă Dumnezeu vrea "să facă solide relaţiile dintre oameni" (ibid.). El speră să se realizeze "măreţia vieţii în comun pe care el o face posibilă" cu harul prezenţei sale (55).
În încheiere, Enciclica o contemplă pe Maria, figura credinţei prin excelenţă, aceea care a ascultat Cuvântul şi l-a păstrat în inima sa, aceea care l-a urmat pe Isus şi care s-a lăsat transformată "intrând în privirea Fiului lui Dumnezeu întrupat" (58). Papa Francisc reafirmă la sfârşit împreună cu predecesorul său un adevăr de credinţă pus deoparte şi uneori în anumite locuri chiar pus la îndoială: "În zămislirea feciorelnică a Mariei avem un semn clar al filiaţiei divine a lui Cristos. Originea veşnică a lui Cristos este în Tatăl, El este Fiul în sens total şi unic; şi pentru aceasta se naşte în timp fără intervenţia bărbatului" (59).
Aşadar, primim cu mare bucurie şi recunoştinţă această mărturisire de credinţă integrală sub formă de cateheză la patru mâini a succesorilor lui Petru. Ei expun împreună credinţa Bisericii în frumuseţea sa care "se mărturiseşte din interiorul trupului lui Cristos, drept comuniune concretă a celor care cred" (22).
* * *
Intervenţia E.S. Mons. Gerhard L. Müller
În meditaţiile pe care le oferă zilnic prin predica sa, Sfântul Părinte Francisc adesea ne aminteşte că "totul este har". Această afirmaţie care, în faţa complexităţii şi a contradicţiilor vieţii, poate să pară cuiva naivă sau abstractă, este în schimb o invitaţie de a recunoaşte pozitivitatea ultimă a realităţii.
Tocmai la asta vrea să ne cheme şi Scrisoarea enciclică Lumen fidei: lumina care provine din credinţă, din Revelaţia pe care Dumnezeu o face despre sine în Isus Cristos şi în Duhul său, luminează profunzimile realităţii şi ne ajută să recunoaştem că ea poartă înscrise în sine semnele indelebile ale iniţiativei bune a lui Dumnezeu. De fapt, credinţa, graţie luminii care vine de la Dumnezeu, este în măsură să lumineze "întregul parcurs al drumului" (nr. 1), "toată existenţa omului" (nr. 4). Ea "nu ne separă de realitate, ci ne permite să percepem semnificaţia sa cea mai profundă, să descoperim cât de mult iubeşte Dumnezeu această lume şi o orientează neîncetat spre el" (nr. 18).
Acesta este mesajul central al Scrisorii enciclice, care preia câteva teme îndrăgite de Benedict al XVI-lea. "Aceste consideraţii despre credinţă - aşa scrie papa Francisc - vor să se adauge la ceea ce Benedict al XVI-lea a scris în Scrisorile enciclice despre caritate şi despre speranţă. El deja completase o primă redactare a Scrisorii enciclice despre credinţă. Îi sunt profund recunoscător de asta şi, în fraternitatea lui Cristos, asumă munca sa preţioasă, adăugând la text câteva contribuţii ulterioare" (nr. 7).
Este vorba despre o circumstanţă norocoasă că acest text a fost scris, ca să spunem aşa, cu mâna a doi Pontifi. Cine o citeşte poate observa imediat - dincolo de diferenţele de stil, de sensibilitate şi de accente - continuitatea substanţială a mesajului Papei Francisc cu magisteriul lui Benedict al XVI-lea.
La originea a toate este Dumnezeu şi credinţa în El înseamnă a recunoaşte acest fapt. Acest lucru dilată raţiunea şi inima omului, lărgeşte orizonturile sale, îl face tot mai apropiat de ceilalţi oameni şi îi deschide larg porţile unei existenţe trăite în sfârşit la înălţimea demnităţii sale. Da, trebuie să recunoaştem asta: de fiecare dată când nu gândim, nu acţionăm, nu iubim făcând activă credinţa în Dumnezeu, nu contribuim la edificarea unei lumi mai umane. Mai mult, făcând astfel, adesea generăm o contra-mărturie adusă lui Dumnezeu şi desfigurăm faţa Bisericii însăşi.
În credinţa vie în Dumnezeu, la care ne introduce Fiul său Unicul Născut Isus Cristos prin Duhul său, se află marea noastră resursă. Pornind de aici, stă sau cade orice tentativă de reformă şi nu numai în Biserică, pentru că la acest nivel este în joc un dar pe care Biserica nu-l poate ţine numai pentru sine. credinţa, şi viaţa de har pe care ea ne-o oferă, este de fapt o comoară de bine şi de adevăr care priveşte pe toţi oamenii, pentru că toţi sunt chemaţi să trăiască în prietenie cu Dumnezeu şi să descopere orizonturile de libertate care se deschid pentru cel care se lasă luat de mână de El.
Credinţa în acel Dumnezeu care ni-l revelează pe Isus Cristos este adevărata "stâncă" pe care omule este chemat să zidească viaţa sa şi viaţa lumii. Este vorba despre un dar care nu poate fi presupus niciodată "ca un fapt sigur", dar care trebuie să fie încontinuu "hrănit şi întărit" (nr. 6). Graţie credinţei putem recunoaşte că în fiecare zi ne este oferită o "mare Iubire", o iubire care "ne transformă, luminează drumul viitorului şi face să crească în noi aripile speranţei pentru a-l parcurge cu bucurie" (nr. 7). Graţie credinţei putem privi cu realism la viitorul care ne aşteaptă şi să nutrim o încredere credibilă, fără a lăsa "să ni se fure speranţa", aşa cum repetă încontinuu papa Francisc. Credinţa, speranţa şi iubirea, "într-o minunată împletire" constituie dinamismul vieţii omului care se deschide la darurile care provin de la Dumnezeu (cf. nr. 7).
Toate acestea Enciclica Lumen fidei le afirmă împărţindu-se în patru părţi, pe care le putem considera ca patru tablouri dintr-o unică mare "icoană".
În prima parte, de la credinţa lui Abraham, omul care în glasul lui Dumnezeu "recunoaşte un apel profund, înscris din totdeauna în adâncul fiinţei sale" (nr. 11), se trece la credinţa poporului lui Israel. Istoria credinţei lui Israel, la rândul său, este o continuă trecere de la "ispita necredinţei" (nr. 13) şi a adorării idolilor, "lucrare a mâinilor omului", la mărturisirea "binefacerilor lui Dumnezeu şi la împlinirea progresivă a promisiunilor sale" (nr. 12). Până la istoria lui Isus, compendiu al mântuirii, în care toate liniile istoriei lui Israel se adună şi se concentrează.
Cu Isus putem spune definitiv că "am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1In 4,16), pentru că el este "manifestarea deplină a credibilităţii lui Dumnezeu" (nr. 15). Cu El credinţa ajunge la plinătatea sa. Ea ne invită să recunoaştem că Dumnezeu nu rămas departe în înălţimile cerului său ci s-a făcut, şi rămâne, întâlnibil în Isus Cristos mort şi înviat, prezent în mijlocul nostru.
Urmându-l pe Isus, toată existenţa omului este transformată graţie credinţei. Eul, personalitatea celui care crede, deschizându-se la iubirea originară care îi este oferită în credinţă (cf. nr. 21), se dilată şi "devine existenţă eclezială" (nr. 22). Deschizându-ne la comuniunea cu fraţii şi surorile, credinţa nu ne reduce "la simplu element al unui mare angrenaj" (nr. 22). "Pentru cel care a fost transformat în acest mod, se deschide un nou mod de a vedea" (nr. 22), iar credinţa devine o autentică "lumină" care ne invită să ne lăsăm transformaţi mereu din nou de chemarea lui Dumnezeu.
În partea a doua, Enciclica pune cu putere problema adevărului ca problemă care se situează "în centrul credinţei" (nr. 23). De aceea, credinţa se referă şi la cunoaşterea realităţii, este eveniment de cunoaştere: "fără adevăr, credinţa nu mântuieşte... rămâne o fabulă frumoasă... sau reduce la un sentiment frumos" (nr. 24).
Întrebarea despre adevăr şi angajarea reală pentru căutarea adevărului nu pot fi eludate, aşa cum nu se poate exclude a priori în căutarea adevărului contribuţia oferită de principalele tradiţii religioase, în special în ceea ce priveşte marile adevăruri ale existenţei umane. Care este contribuţia pe care o oferă în această privinţă credinţa în Isus Cristos? Credinţa, deschizându-ne la iubirea care vine de la Dumnezeu, transformă modul nostru de a vedea lucrurile "întrucât iubirea însăşi poartă [în sine] o lumină" (nr. 26). Chiar dacă omului modern nu i se pare că problema iubirii are de-a face cu adevărul - dat fiind faptul că iubirea este izolată astăzi în sfera sentimentelor - "iubirea şi adevărul nu se pot separa" (nr. 27).
Iubirea este autentică atunci când ne leagă de adevăr şi adevărul însuşi ne atrage la sine cu forţa iubirii. "Această descoperire a iubirii ca izvor de cunoaştere, care aparţine experienţei originare a fiecărui om" ne este mărturisită chiar "de concepţia biblică despre credinţă" (nr. 28) şi este una dintre sublinierile cele mai frumoase şi importante din această Enciclică.
Datorită faptului că credinţa are legătură cu cunoaşterea şi este legată de adevăr, Toma de Aquino poate să vorbească despre oculata fides, despre credinţă ca eveniment care se referă la "vedere" (cf. nr. 30). Credinţa se referă la ascultare dar nu numai, pentru că ea este şi un "drum al privirii" (nr. 30) care caută şi recunoaşte adevărul, un drum pe care "credinţa şi raţiunea se întăresc reciproc" (nr. 32). De altfel, deja Augustin de Hippona "descoperise că toate lucrurile au în ele o transparenţă" şi pot "să reflecte bunătatea lui Dumnezeu, Binele" (nr. 33). Credinţa ne ajută, aşadar, să luăm în profunzime fundamentele realului.
În acest sens, se poate înţelege la ce nivel lumina credinţei este în măsură să "lumineze întrebările din timpul nostru despre adevăr" (nr. 34), adică marile întrebări care apar în inima umană în faţa întregii realităţi, în faţa frumuseţilor sale, precum şi în faţa dramelor sale. Şi pentru că adevărul, la care ne introduce credinţa, este legat de iubire şi vine din iubire, nu este un adevăr de care să ne temem, pentru că el nu se impune cu violenţa, ci tinde să convingă profund, fortiter ac suaviter în acelaşi timp.
Iată pentru ce Enciclica nu se teme să afirme că "credinţa lărgeşte orizonturile raţiunii pentru a lumina mai bine lumea care se deschide" (nr. 34) atât studiilor ştiinţei, precum şi căutării fiecărui om cu sinceritate religios. Tocmai credinţa ne revelează că acela care porneşte la drum pentru a căuta adevărul şi binele "deja se apropie de Dumnezeu" şi este "susţinut de ajutorul său" (nr. 35) chiar şi fără să ştie asta.
Nu intenţionez să rezum partea a treia şi a patra a Enciclicei, dar aş vrea doar să atrag atenţia dumneavoastră, în timpul scurt care îmi este acordat, asupra câtorva puncte care, după părerea mea, sunt de importanţă deosebită. Înainte de toate, asupra locului genetic al credinţei, care, dacă este eveniment care atinge intim persoana, nu închide eul într-un izolat şi izolant "între patru ochi" cu Dumnezeu. De fapt, ea "se naşte dintr-o întâlnire care are loc în istorie" (nr. 38) şi "se transmite... în forma contactului, de la persoană la persoană, aşa cum o flacără se aprinde de la o altă flacără" (nr. 37).
Adică credinţa există mereu în cadrul unei ţesături de relaţii care ne precede şi ne depăşeşte, într-un "noi" care ne invită să ieşim din singurătatea eului nostru pentru a ne situa într-un orizont şi într-un loc mai mari, într-un dialog şi într-un drum care nu au niciodată sfârşit. Însăşi forma dialogată în care a apărut Crezul nostru documentează acest fapt şi această mişcare care ne situează în cadrul acelui "noi" eclezial, al noului subiect căruia îi aparţinem prin credinţă.
Biserica este locul în care această mişcare a persoanei - care se naşte din credinţa trăită - se înrădăcinează şi de care este relansată fără încetare, deschizându-ne la Dumnezeu şi la ceilalţi şi devenind o nouă Weltanschauung, o viziune specială despre lume: de fapt ea este - conform frumosului citat din Romano Guardini - "purtătoarea istorică a privirii plenare a lui Cristos asupra lumii" (nr. 22).
Biserica este locul din care credinţa se naşte şi în care devine experienţă care se poate comunica, adică mărturisi în mod raţional şi de aceea credibil: "ceea ce se comunică în Biserică... este lumina nouă care se naşte din întâlnirea cu Dumnezeu cel viu" (nr. 40).
Tocmai această întâlnire cu Dumnezeul cel viu o face posibilă Biserica şi permite credinţei să-i fie mărturie credibilă. Vehicul şi semn eficace al acestei întâlniri "sunt Sacramentele celebrate de liturgia Bisericii" (nr. 40). De aceea Enciclica afirmă că "credinţa are o [esenţială] structură sacramentală" (nr. 40).
De aici se poate înţelege bine natura mişcării inerente credinţei: ea ne mişcă, de la vizibil şi de la material, "spre misterul [invizibil] al veşnicului" (nr. 40). În această mişcare, cel care crede este implicat cu toată fiinţa sa în adevărul pe care-l recunoaşte şi-l mărturiseşte (cf. nr. 45). Deci el nu poate "să pronunţe cu adevăr cuvintele din Crez fără a fi chiar prin asta transformat" (nr. 45), deoarece credinţa solicită o continuă schimbare a omului împiedicându-l să se închidă într-o linişte comodă.
În al doilea rând, îmi place să amintesc un citat - prezent în partea a treia a Enciclicei - luată din Omiliile sfântului Leon cel Mare: "dacă credinţa nu este una, nu este credinţă" (nr. 47). De fapt, trăim într-o lume care în pofida tuturor conexiunilor şi globalizărilor sale este fragmentată şi secţionată în multe "lumi" care, deşi sunt în comunicare, sunt adesea şi cu plăcere de sine stătătoare şi în conflict între ele. De aceea unitatea credinţei este binele preţios pe care Sfântul Părinte şi confraţii săi Episcopii sunt chemaţi s-o mărturisească, s-o alimenteze şi s-o garanteze, ca primiţie a unei unităţi care vrea să se ofere ca dar întregii lumi.
Este vorba despre o unitate nu monolitică, bogată şi vie de pluriformitate - însuşi Dumnezeu este unul şi întreit - şi care este în acelaşi timp origine şi misiune a Bisericii, care pentru acest motiv este definită de Conciliul al II-lea din Vatican "semn şi instrument" (LG 1) al unităţii care vine de la Dumnezeu şi este destinată să cuprindă întregul neam omenesc.
Este o unitate care pe bună dreptate este definită "catolică", pentru că este întemeiată pe adevăr, pe care intenţionează să-l slujească şi să-l valorizeze. De fapt, ea are "puterea sa de a asimila în sine tot ceea ce găseşte, în diferitele locuri în care se face prezentă, în diferitele culturi pe care le întâlneşte, purificând totul şi ducând totul la cea mai bună exprimare a sa" (nr. 48). Această unitate, pentru că este întemeiată pe adevăr, nu ne sărăceşte de nimic, ci ne îmbogăţeşte cu darurile care vin de la generozitatea inimii lui Dumnezeu şi a fiecăruia.
Tocmai această unitate în adevăr, la care ne introduce Dumnezeu - care este Tatăl nostru al tuturor - ne ajută să regăsim şi rădăcina adevăratei fraternităţi (cf. nr. 53). Fără adevăr şi fără Dumnezeu, visul fraternităţii universale, născut de modernitate, nu are posibilitatea de a se realiza şi este destinat să replice numai experienţa tristă de la Babel. De fapt, fraternitate "privată de referinţa la un Tată comun ca fundament ultim al său, nu reuşeşte să subziste" (nr. 54). Din păcate, istoria ultimelor două secole ne oferă documentaţi copioasă pentru aceasta.
În sfârşit, o ultimă sugestie, preluată literalmente din textul Enciclicei, în a patra parte a sa. Dacă este adevărat că credinţa autentică umple de bucurie şi este "o dilatare a vieţii" (nr. 53) - iată o chemare care-i uneşte concret pe papa Francisc şi pe Benedict al XVI-lea - "lumina credinţei nu ne face să uităm suferinţele din lume" (nr. 57), ci ne deschide la o "prezenţă care însoţeşte, [la] o istorie de bine care se uneşte cu orice istorie de suferinţă, pentru a deschide în ea o breşă de lumină" (nr. 57). Numai lumina care vine de la Dumnezeu - de la Dumnezeul întrupat care a străbătut moartea şi a înfrânt-o - este în măsură să ofere o speranţă credibilă în faţa răului, în faţa oricărui rău care chinuieşte viaţa omului.
Aşadar, Enciclica vrea să reafirme în mod nou că credinţa în Isus Cristos este un bine pentru om şi "este un bine pentru toţi, este un bine comun": "lumina sa nu luminează numai interiorul Bisericii, nici nu foloseşte numai pentru a construi o cetate veşnică în lumea de dincolo; ea ne ajută să edificăm societăţile noastre, în aşa fel încât să mergem spre un viitor de speranţă" (nr. 51).
Aceste două scurte referinţe ar vrea doar să stimuleze la citirea acestui bogat document şi să invite la gustarea lui. Această Scrisoare enciclică poate fi considerată foarte bine un "document": ea nu ne oferă numai cuvinte, ci ne documentează pozitivitatea privirii - şi aceasta este lumina credinţei - unei vieţi care se lasă atrasă şi implicată total de Dumnezeu. De altfel, aceasta este mărturia pentru care suntem recunoscători atât Papei Francisc cât şi lui Benedict al XVI-lea, două autentice lumini de credinţă şi de speranţă pentru omul contemporan.
* * *
Intervenţia E.S. Mons. Rino Fisichella
"Cine crede, vede". În această expresie pe cât de simbolică pe atât de incisivă, se poate cuprinde învăţătura Papei Francisc în această primă enciclică a sa. Un text aşezat în orizontul binomului lumină şi iubire. Ceea ce este învăţat este un drum pe care papa îl propune Bisericii pentru a recupera misiunea sa în lumea de astăzi. Lumina este o categorie determinantă pentru credinţa şi pentru viaţa Bisericii. Ea revine cu eficacitate deosebită într-un moment ca acesta, adesea de travaliu puternic, datorat unei crize de credinţă care pentru problemele pe care le comportă are puţine precedente în istoria noastră. Enciclica, prezentând credinţa, cere să se îndrepte din nou privirea spre esenţialul Bisericii şi al fiecărui credincios. Acesta este misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu care în moartea şi învierea sa a revelat iubirea în plinătatea şi profunzimea sa. Primele două capitole, din perspectiva reflecţiei teologice sunt desigur printre paginile cele mai originale. De fapt, aici, pornind de la ideea de bază că credinţa se naşte din iubire, se articulează raportul dintre cunoaşterea de credinţă şi cunoaşterea de iubire ca un binom indisolubil; în care, oricum, iubirea are primatul indiscutabil. "Lumina credinţei" se rezolvă în "lumina iubirii" (LF 34) şi în ea găseşte semnificaţie originară adevărul şi căile pentru înţelegerea sa coerentă. În afară de asta, a reciti credinţa în raport cu iubirea îi permite Papei să evidenţieze însăşi natura adevărului căruia se abandonează cel care crede. Adevărul luminat de iubire face sigur drumul celui care crede în căutarea sa de sens. În schimb, fără acest adevăr, critica de a crede într-o "fabulă frumoasă" sau de a ceda în faţa "proiecţiei dorinţelor noastre" (LF 24) ar fi mereu prezentă. Credinţa generată de iubire caută adevărul şi-l doreşte ca expresie a unei cunoaşteri mai profunde şi mai genuine.
Lumen fidei este publicată chiar în mijlocul Anului Credinţei şi, în mod simbolic, poartă data de 29 iunie, sărbătoarea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, primii martori ai credinţei în această Biserică de Roma, unde succesorul lui Petru este chemat la slujirea şi la responsabilitatea de a-i întări pe fraţi în unitatea credinţei din totdeauna. Este util de ştiut că în perspectiva Anului Credinţei se ceruse în mod repetat lui Benedict al XVI-lea să scrie o enciclică despre credinţă care să încheie într-un fel triada pe care el o începuse cu Deus caritas est despre iubire şi Spe salvi despre speranţă. Papa nu era convins că trebuie să se supună acestei ulterioare trude. Totuşi, insistenţa a învins şi papa Benedict a decis că o va scrie pentru a o oferi la încheierea Anului Credinţei. Istoria a voit în mod diferit. Această enciclică ne este oferită astăzi de papa Francisc cu convingere puternică şi ca "program" despre modul de a continua să trăim această experienţă care a văzut întreaga Biserică angajată timp de un an întreg în atâtea experienţe deosebit de semnificative. Oricum, trebuie spus fără ezitare că Lumen fidei, deşi preia unele intuiţii şi unele conţinuturi proprii magisteriului lui Benedict al XVI-lea, este pe deplin un text al Papei Francisc. Aici se regăseşte stilul său şi particularitatea conţinuturilor cu care ne-a obişnuit în aceste prime luni ale pontificatului său, mai ales cu Omiliile sale zilnice. Caracterul imediat al expresiilor folosite, bogăţia de imagini la care face referinţă şi particularitatea câtorva citate din autori vechi şi moderni fac din acest text o adevărată introducere la magisteriul său şi permit să cunoaştem mai bine stilul pastoral care-l caracterizează. Numai ca exemplificare, o lectură atentă a acestor pagini va arăta imediat că revin cu putere trei verbe pe care papa Francisc le-a folosit în prima sa Omilie adresată Cardinalilor în ziua care a urmat după alegerea sa: a merge, a construi, a mărturisi. În unele privinţe se poate spune că enciclica se structurează pe aceste trei verbe şi le specifică conţinuturile.
Deci, primim cu deosebit interes această învăţătură în Anul Credinţei, şi ca un semn special şi contribuţie proprie pe care papa Francisc vrea să o ofere noii evanghelizări. Acest An, aşa cum scrie papa, este un "un timp de har care ne ajută să simţim marea bucurie de a crede, să reînsufleţim percepţia lărgimii de orizonturi pe care le deschide credinţa, pentru a o mărturisi în unitatea şi integritatea sa, fideli faţă de amintirea Domnului" (LF 5). Nu sunt uitate de papa cele două date care caracterizează acest An: a cincizecea aniversare a începutului Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican şi a douăzecea aniversare a publicării Catehismului Bisericii Catolice. Cât priveşte primul eveniment, papa Francisc reafirmă că a fost "un conciliu despre credinţă" (LF 6), chiar dacă Părinţii conciliari nu au produs nici un document explicit în această privinţă. De fapt, Conciliul al II-lea din Vatican avea scopul de a repune în centrul vieţii Bisericii primatul lui Dumnezeu şi exigenţa de a spune asta astăzi, într-o societate şi cultură diferite, în mod comprehensibil şi credibil. În schimb, cât priveşte Catehismul, enciclica reafirmă valabilitatea sa ca instrument prin care Biserica împlineşte opera sa de transmitere a credinţei cu amintirea vie a vestirii lui Isus Cristos. În afară de asta, merită să fie subliniat că tocmai în acest context papa Francisc subliniază marea valoare pe care o are Mărturisirea de credinţă, Crezul. Aşa cum se ştie, una din temele Anului Credinţei, indicată deja în Porta fidei de către Benedict al XVI-lea, este aceea de a repropune creştinului Crezul ca rugăciune zilnică. Acest lucru permite să se simtă credinţa ca un fapt viu şi eficace în viaţa credincioşilor, care adesea experimentează un analfabetism nejustificat în privinţa conţinuturilor credinţei. În aceste pagini este reafirmată valoarea profundă pe care o are Crezul, nu numai pentru a aminti sinteza credinţei, dar mai ales pentru a face să se înţeleagă angajarea de a schimba viaţa: "În Crez cel care crede este invitat să intre în misterul pe care-l mărturiseşte şi să se lase transformat de ceea ce mărturiseşte... se vede implicat în adevărul pe care-l mărturiseşte" (LF 45). Aşa cum se observă, papa Francisc nu lasă problemele la nivel de simplă teorie, ci provoacă la o verificare a practicii, verificare ce este indispensabilă în viaţa de credinţă pentru a deveni mărturie adevărată. Această legătură îi permite să solicite o prezenţă reală pentru construirea unei "cetăţi credibile" (LF 50), rod al angajării credinţei care devine responsabilitate pentru societate şi natură. Aşadar, cel care crede este chemat să trăiască în mod responsabil în lume printr-o "slujire concretă a dreptăţii, a dreptului şi a păcii" (LF 51), conştient că "credinţa nu îndepărtează de lume şi nu este străină de angajarea concretă" (ibidem).
Lumen fidei este o enciclică ce are o conotaţie pastorală puternică. Aceste pagini vor fi foarte utile în angajarea care va atinge comunităţile noastre pentru a da continuitate marii munci întreprinse cu Anul Credinţei. Papa Francisc, cu sensibilitatea sa de păstor, reuşeşte să traducă multe chestiuni cu caracter tipic teologic în tematici care pot să ajute reflecţia şi cateheza. Pentru aceasta este important a accepta invitaţia care vine la încheierea enciclicei: "Să nu lăsăm să ni se fure speranţa" (LF 57). Papa Francisc a repetat asta de mai multe ori în aceste luni, mai ales adresându-se tinerilor şi adolescenţilor. Scriind-o în prima sa enciclică vrea să arate că nimeni nu trebuie să se teamă să privească la marile idealuri şi să le urmărească. Credinţa şi iubirea sunt primele care trebuie să fie propuse. Într-o perioadă de slăbiciune culturală cum este a noastră, o asemenea invitaţie este o provocare ce nu ne poate găsi indiferenţi.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:ercis.ro
