În Biserica Universală, existenţa Purgatoriului şi a necesităţii de a ne ruga pentru sufletele care aşteaptă curăţirea deplină înainte de a se prezenta în faţa Domnului – este un act de Credinţă. Evlavia care se practică faţă de aceste suflete se manifestă prin rugăciuni, făcute împreună cu Biserica sau în particular, prin sfintele slujbe pentru cei răposaţi, prin pomenile ce se fac cu acest scop, prin dobândirea indulgenţelor pentru aceste suflete, prin diferite fapte bune care se săvârşesc pentru a veni în ajutorul lor.
De aceea, Sfânta Biserică a consfinţit o lună întreagă pentru ajutorarea acestor suflete. Printr-o meditaţie, o rugăciune, o lumânare, o decadă de Rozariu, o mică milostenie, cei rămaşi îşi îndeplinesc datoria sfântă, devenită poruncă a Bisericii, de a-şi îndeplini obligaţiunile faţă de răposaţi. O altă formă de evlavie este oferirea Sfântului Sânge al lui Isus pentru cei morţi, evlavie instituită de Sfântul Gaspar de Bufalo, apostolul devoţiunii către Preasfântul Sânge.
Biserica învaţă că, după moartea trupului, sufletul uman poate subzista într-una din aceste trei ipostaze: prima – care este o stare total fericită prin vederea lui Dumnezeu în cer, dacă sufletul este cu desăvârşire curat; a doua este o stare de nefericire totală, cauzată de refuzul conştient dat lui Dumnezeu, stare identificată cu iadul. În aceste două stări nu există posibilitate de schimbare, întrucât timpul, ca şi condiţionare ontologică, dispare. A treia stare este cea identificată cu purgatoriul. Este o stare tranzitorie şi, într-un fel, o stare de bucurie. Sufletul aflat în această stare se ştie salvat şi, pentru că voinţa sa este de-acum conformă cu cea a lui Dumnezeu, acceptă cu bucurie purificarea necesară. Este şi o stare de suferinţă, născută din dorinţa sa intensă de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, dorinţă cu atât mai dureroasă cu cât a dobândit o conştiinţă limpede asupra sfinţeniei lui Dumnezeu şi asupra gravităţii păcatelor proprii. Este şi o stare de speranţă, căci sufletul are certitudinea că va intra cândva în viziunea beatifică la care aspiră.
Asadar, Biserica ne ofera certitudinea, prin puterea care i s-a dat ei, ca cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Să-i ajutăm pe cei răposaţi prin metoda cea mai eficientă care este jertfa Sfintei Liturghii.
Fiind vorba de meritele lui Cristos suntem siguri că Dumnezeu ne va asculta, întrucât Isus Cristos este Fiul său preaiubit. A-i cere lui Dumnezeu ceva în numele lui Isus înseamnă a-l forţa să ne asculte. Un alt ajutor pentru cei din purgator poate fi rugăciunea noastră. Când ne rugăm pentru sufletele din purgator nu-i cerem lui Dumnezeu să-şi retragă sentinţa pronunţată asupra lor, nici ca să facă să sufere mai puţin. Prin rugăciunea noastră cerem numai ca Dumnezeu să grăbească procesul de purificare a sufletelor, primindu-le cât mai repede în fericirea veşnică. De asemenea, la toate acestea să alăturăm şi fragilele noastre merite pe care le-am câştigat prin faptele noastre bune. Sa nu uitam ca in timp ce noi ne rugăm pentru sufletele din purgator, aici, pe pământ, sfinţii din cer se roagă pentru noi. Se realizează, astfel, un circuit de merite şi ajutoare de la un membru al Corpului Mistic la altul.
