Problema ucenicilor, de atunci şi de astăzi, este aceea de a înţelege adevăratele coordonate ale atotputerniciei lui Dumnezeu. Fiindcă de aici derivă modul de a concepe mărirea şi demnitatea noastră. In general noi oamenii, suntem atât de obişnuiţi cu un anume fel de putere, încât ne este greu să ieşim din limitele obişnuite pentru a vedea şi altceva.
Mântuitorul aşteaptă momentul suferinţei, al crucii, pentru a oferi ucenicilor adevărata dimensiune a puterii: aceea a slujirii şi a dăruirii. Aşteaptă ca cei doi munţi, cel al Schimbării la Faţă şi cel al Măslinilor, să fie împreună pentru a revela misterul Trimisului lui Dumnezeu.
Noi oamenii suntem prinşi între două măriri: una deşartă, primită şi dată de lumea în care trăim şi alta divină, reală, ce redă valenţa demnităţii noastre de fii ai lui Dumnezeu.
Care este diferenţa între cele două? Pentru cea deşartă, numele e revelator: deşartă, aşa cum este nisipul deşertului, mutat de vântul capriciilor lumii ici-colo. O putem uşor recunoaşte după tensiunea, agitaţia şi cearta care o însoţeşte. Atunci când o primim şi mai ales atunci când o pierdem. Si ucenicii din evanghelia de astăzi se ceartă în momentul în care încearcă să decidă care este mai mare intre ei.
Isus le prezintă un alt fel de mărire. Mult mai misterioasă şi … e adevărat, mai puţin atrăgătoare. Dar reală şi nepieritoare, deoarece ancorată în eternitate. Mântuitorul le vorbeşte despre asta, spunându-le ceea ce urmează să se întâmple: «iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia».
Ne-am putea întreba: «Oare poate fi mai clar decât atât?» Ucenicii din evanghelie nu ne lasă prea mult timp în suspans. Doi dintre ei se apropie. Probabil pentru a-l consola… Cuvintele lor cad însă ca un fulger din cer senin: “Vream să fim unul de-a dreapta şi altul de-a stânga întru mărirea ta!” Isus le spune că va muri pentru ei, iar aceştia îi cer tronurile măririi, într-o deşartă împărăţie imaginată doar de ei. E interesant că nici măcar Iuda nu ia cuvântul. Probabil se mulţumeşte cu un “umil” loc trei sau patru …
Cei doi fraţi intră, fără să-şi de-a seama, în logica lui Dumnezeu. De câte ori Domnul nu zâmbeşte, aşa cum ne amintesc şi psalmii, de planurile noastre deşarte… Iacob si Ioan cer locurile de-a dreapta şi de-a stânga măririi. Dar nu ascultă cuvintele Mântuitorului şi astfel nu-şi dau seama că scaunul de mărire e Crucea iar de-a dreapta şi de-a stânga sunt locurile celor doi tâlhari!
Spunea cineva că un adevărat creştin trebuie să fie anapoda, adică de-a-ndoaselea, faţă de lumea în care trăieşte. O manieră condensată de a exprima adevărul evangheliei de astăzi: “Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”
Avem libertatea de a alege: o mărire primită şi dată de către oameni, care ne lasă tot timpul flămânzi, fiindcă niciodată nu avem destulă. Tot timpul e cineva mai sus. Ne lasă mai ales fără pace, fiindcă lumea e capricioasă şi dă mărirea ei cum, cui şi când vrea. Şi tot la fel o ia înapoi.
Sau o mărire primită de la Dumnezeu, în mod gratuit, pentru totdeauna şi fără regim preferenţial. Care probabil în această lume, într-un fel sau altul, va avea gust de cruce, fiindcă ne vom apropia de fraţii noştri şi de crucile lor, pentru a-i sluji şi a le da o mână de ajutor. Insă în mod cert, privindu-ne, Tatăl Ceresc va vedea un fiu al Său, iar Maica Sfântă ne va cuprinde cu dragoste in inima Ei. Cine şi-ar putea dori un altfel de tron?
PS Claudiu
Episcopul Curiei
