Trebuie să precizăm încă de la început că Evangelium gaudium (EG) nu este o enciclică sau un document social al învăţăturii Bisericii. Papa însuşi afirmă în textul exortaţiei apostolice: „Acesta nu e un document social, iar pentru a reflecta asupra diferitelor tematice avem la dispoziţie un instrument foarte adecvat ‒ Compendiul de doctrină socială a Bisericii ‒ a cărei folosire şi studiu le recomand cu căldură” (n. 184). Papa se ocupă în EG de evanghelizare ‒ firul roşu al documentului ‒, dar unul din capitole, respectiv capitolul VI, este dedicat „Dimensiunii sociale a evanghelizării”, iar în capitolul II, intitulat, „În criza angajării comunitare”, sunt prezentate numeroase provocări, atât de ordin social cât şi cultural, spiritual şi eclezial, cărora trebuie să li se facă faţă încercând a le înţelege şi a li se da un răspuns adecvat.
Prin urmare, documentul nu tratează în mod sistematic problemele sociale şi economice cum au făcut-o alţi Papi în enciclicele lor sociale (Deus caritas est [2009], Centesimus annus [2001], şi Sollicitudo rei socialis [1987]). Papa Francisc, în stilul său obişnuit, scrie sub formă de flash, uneori cu fraze incisive, de mare efect, folosind metafore, mai adaptate lansării unui mesaj, a unei provocări, decât a ilustra diferitele aspecte ale unei problematici adesea foarte complexă. Făcând trimiteri la ceea ce declara Papa Paul al VI-lea în Octogesima adeveniens (1971), Papa repetă deseori în textul de faţă faptul că Biserica nu mai este în măsură să aibă un cuvânt valid şi adecvat pentru toate situaţiile diferite şi complexe care se întâlnesc în diferitele părţi ale lumii. De aceea, Papa Francisc face trimiteri la ceea ce au publicat predecesorii lui, la documentele diferitelor conferinţe episcopale regionale şi naţionale de pe toate continentele, documente amplu citate în Exortaţie.
Sunt denunţate în mod clar şi categoric relele din lumea contemporană pentru a se înţelege mai bine cadrul în care Biserica îşi desfăşoară azi activitatea de evanghelizare despre care se vorbeşte în mod pozitiv, constructiv, pentru a încuraja şi nu pentru a demola, pentru a nu pierde vreodată „bucuria evanghelizării”, o expresie care apare de mai multe ori în text. Este vorba cu alte cuvinte de „o capacitate mereu atentă de a studia semnele timpurilor” .
Provocările timpului nostru
Papa îşi începe expunerea problemelor cu o notă pozitivă: „Sunt demne de laudă succesele care contribuie la bunăstarea persoanelor, de exemplu, în domeniul sănătăţii, al educaţiei şi al comunicării”, dar adaugă: „Totuşi nu trebuie să uităm că cea mai mare parte a bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru trăiesc în condiţii precare, de pe o zi pe alta, cu consecinţe teribile” (n. 52). Inechitatea ‒ Papa preferă să folosească în text acest termen de sorginte social-economică, mai degrabă decât nedreptate, termen de sorginte morală ‒ devine tot mai evidentă, stingând bucuria de a trăi şi făcând să crească lipsa de respect şi violenţa. „Această schimbare epocală a fost cauzată de salturile uriaşe care, prin calitate, cantitate, rapiditate şi acumulare, au loc în progresul ştiinţific, în inovaţiile tehnologiei şi în rapidele lor aplicaţii în diferite domenii ale naturii şi vieţii. Suntem în era cunoaşterii şi a informaţiei, izvor de noi forme ale unei puteri foarte adesea anonime” (ivi).
Papa condamnă în mod hotărât „economia excluderii şi a nedreptăţii. Această economie ucide”. Nu constituie o ştire faptul că un bătrân silit să trăiască pe stradă moare îngheţat, ci faptul că bursa a scăzut cu două puncte. „Această situaţie – spune Papa – este excludere ”. Reluând o temă dragă literaturii sud-americane, Papa nu mai denunţă, cum făcea Leon al XIII-lea în enciclica sa Rerum novarum, exploatarea muncitorilor, ci excluderea lor din societatea activă, din universul muncii, din perspectivele de viitor, ceea ce-i face să se simtă inutili; persoana este folosită la maximum şi mai apoi aruncată, creând chiar o „cultură a rebutului”. „Cei excluşi nu sunt cei «exploataţi», ci gunoaiele, «resturile»” (n. 53). Papa condamnă ideea foarte răspândită, dar fără acoperire în realitate, conform căreia fiecare creştere economică favorizată de piaţa liberă reuşeşte în mod automat să producă o mai mare echitate şi incluziune socială. Mai mult, s-a dezvoltat o „globalizare a indiferenţei” datorită căreia toţi aşteaptă ca problemele să se rezolve de la sine în funcţie de mecanismele pieţii, devenind astfel incapabili de a reacţiona faţă de miile de vieţi distruse din cauza lipsei de posibilităţi.
Una din cauzele acestei situaţii este arătată de Papa în noua idolatrie a banului. Acesta di urmă a reprezentat mereu o tentaţie în istoria omenirii, însă astăzi se înfăţişează sub un nou chip, cel al fetişismului banului şi al dictaturii unei economii fără chip şi fără dimensiune umană. O nouă şi ostilă concepţie antropologică reduce fiinţa umană la una din nevoile sale: consumul. Sunt impresionante inegalităţile crescânde care se fac simţite câte puţin pretutindeni, cărora li se adaugă corupţia răspândită şi evaziunea fiscală egoistă. „În acest sistem, care tinde să acapareze totul cu scopul de a spori beneficiile, orice lucru care este fragil, cum ar fi mediul înconjurător, rămâne lipsit de apărare faţă de interesele pieţii divinizate, transformate în regulă absolută” (n. 56).
După cum spune un proverb popular, banul este o slugă foarte bună, dar un stăpân foarte rău. „O reformă financiară care să nu ignore etica ar cere o viguroasă schimbare de atitudine din partea conducătorilor politici, pe care-i îndemn să primească această provocare cu hotărâre şi cu clarviziune, fără a ignora, desigur, caracterul specific al fiecărui context. Banul trebuie să slujească, nu să guverneze” (n. 58).
Este deplânsă lipsa de siguranţă, dar, până când excluderea şi inechitatea nu vor fi eliminate din societate, eradicarea violenţei va fi imposibilă: „Fără egalitate de oportunităţi, diferitele forme de agresiune şi de război vor găsi un teren fertil care mai devreme sau mai târziu va provoca explozia” (n. 59).
Ajuns la cest punct, documentul face una dintre afirmaţiile sale cele mai puternice: aceasta se întâmplă „pentru că sistemul social şi economic este fundamental nedrept” (n. 59). Revine astfel una dintre deformările denunţată de către Ioan Paul al II-lea în Sollicitudo rei socialis, aceea a „structurilor de păcat”: „Este răul cristalizat în structurile sociale nedrepte, de la care pornind nu se poate aştepta un viitor mai bun” (n. 59). Exacerbarea consumului provocată de actuala economie, împreună cu nedreptatea, dau naştere mai devreme sau mai târziu unei violenţe pe care cursa înarmărilor nu o rezolvă şi nici nu o va rezolva vreodată.
Restul capitolului II expune alte provocări, de tip cultural, religios, privitoare la familie, la inadaptarea credinței într-o cultură şi altele de care nu ne vom ocupa în acest articol. Ne vom opri totuși asupra unei provocări pe care documentul o numeşte „culturi urbane”. Omenirea se îndreaptă, conform Sfintei Scripturi (Papa citează Ap. 21, 3-4), spre noul Ierusalim. „Este interesant că revelaţia ne spune că plinătatea omenirii şi a istoriei se înfăptuieşte într-un oraş”. Oraşul trebuie privit însă cu ochiul contemplaţiei, adică cu o privire a credinţei care să-L descopere pe acel Dumnezeu care locuieşte în case, pe străzi, în pieţe. Viaţa religioasă este mijlocită în oraşe de stiluri de viaţă foarte diferite între ele, chiar dacă mulţi locuitori duc o luptă de zi cu zi pentru supravieţuire.
În aceste „geografii umane enorme”, multiculturale prin definiţie, continuă să se formeze noi culturi pe care creştinul nu le mai aduce la viaţă sau promovează, ci se nasc noi limbaje şi simboluri care denotă orientări existenţiale adesea contrare Evangheliei. Iau naştere grupuri de persoane care împărtăşesc aceleaşi vise asupra vieţii şi se constituie în noi sectoare urbane, dar sunt deseori atinse de segregare şi de violenţă. „Sinodul a constatat că astăzi transformările din aceste mari zone şi cultura pe care o exprimă sunt un loc privilegiat al noii evanghelizări” (n. 73). Mass-media duce aceste transformări culturale şi în ambientele rurale influenţând modurile lor de a trăi. „Oraşul produce un soi de permanentă incertitudine pentru că, în timp ce oferă cetăţenilor săi posibilităţi infinite, apar şi numeroase dificultăţi pentru dezvoltarea deplină a vieţii multora” (n. 74). Nu întâmplător oraşele sunt în multe părţi ale lumii scenarii pentru proteste de masă. Urbanistica se confruntă cu probleme noi: „Casele şi cartierele se construiesc mai mult pentru a izola şi a ocroti decât pentru a conecta şi a integra” (n. 75).
Terminând expunerea sa, Papa Francisc citează celebrul discurs cu care Ioan al XXIII-lea deschis Conciliul şi în care îi condamna pe „profeţii nenorocirii”, adăugând „Relele din lumea noastră ‒ şi cele din Biserică ‒ n-ar trebui să fie scuze pentru a diminua angajarea şi fervoarea noastră. Să le considerăm provocări pentru a creşte” (n. 84). Spunând un „nu” decisiv pesimismului steril, Papa aminteşte că una din ispitele cele mai serioase care sufocă fervoarea şi îndrăzneala este sensul înfrângerii care ne transformă în pesimişti nemulţumiţi. O provocare importantă constă în a arăta că soluţia nu va fi niciodată aceea de a fugi de o relaţie personală şi asumată cu Dumnezeu care ne obligă în acelaşi timp şi faţă de alţii.
Dimensiunea socială a evanghelizării
În acest tablou de lumini şi umbre, Papa Francisc introduce discursul evanghelizării care este tema principală şi esenţială a întregii Exortaţii apostolice.
„A evangheliza înseamnă a face prezentă în lume împărăţia lui Dumnezeu” (n. 176).
Cu aceste cuvinte începe cel de-al IV-lea capitol dedicat, cum spuneam, dimensiunii sociale a evanghelizării. Mesajul evanghelic posedă un conţinut social: „În însăşi inima Evangheliei se află viaţa comunitară şi angajarea faţă de ceilalţi”. În creştinism, e fundamentală demnitatea infinită a oricărei persoane, dăruită de Dumnezeu odată cu crearea omului după chipul şi asemănarea Sa. Răscumpărarea are o semnificaţie personală întrucât „Dumnezeu nu răscumpără în Hristos doar persoana, ci şi relaţiile sociale dintre oameni” . Reafirmând un concept exprimat de mai multe ori de învăţătura Bisericii, se precizează: „Din inima Evangheliei recunoaştem legătura intimă dintre evanghelizare şi promovare umană care trebuie în mod necesar să se exprime şi să se dezvolte în întreaga acţiune evanghelizatoare” (ivi).
Întreaga Scriptură ne învaţă că aproapele nostru se găseşte prelungirea Întrupării pentru fiecare dintre noi. Tot ceea ce facem pentru ceilalţi are o dimensiune transcendentă. Vom fi judecaţi după măsura cu care am măsurat celorlalţi. „După cum Biserica este misionară prin natură, tot astfel, din această natură, rezultă în mod inevitabil caritatea efectivă faţă de aproapele, compasiunea care înţelege, asistă şi promovează” (n. 179).
Nu este vorba însă doar de a concretiza diferite gesturi personale faţă de nevoiaşi, ca un fel „de iubire faţă de aproapele à la carte” pentru a linişti propria conştiinţă. Este vorba de a iubi Împărăţia lui Dumnezeu şi de a grăbi venirea pe Pământ, implicându-se în toate aspectele naturii şi ale vieţii umane. „Adevărata speranţă creştină, care caută împărăţia escatologică, generează mereu istorie” deoarece Dumnezeu doreşte fericirea fiilor Săi şi pe acest Pământ, ştiind totodată că deplinătatea nu va fi atinsă niciodată.
Neputându-se opri asupra aspectului vieţii sociale şi nedorind în acelaşi timp să se limiteze la principiile generale, Papa se concentrează doar asupra a două probleme: incluziunea socială a săracilor şi pacea şi dialogul social.
Incluziunea socială a săracilor
Punctul de plecare pentru primul subiect este exprimat de un pasaj din cartea Ieşirii: „Am auzit strigătul poporului meu” (Ieşire 3,7). A rămâne surzi la acel strigăt când Dumnezeu ne-a chemat să fim instrumente pentru a-l asculta pe sărac ne situează în afara proiectului lui Dumnezeu. Nu se vorbeşte de altfel de o misiune rezervată doar unora deoarece solidaritatea indică mai mult decât un act sporadic de generozitate. Cere mai degrabă crearea unei noi mentalităţi care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieţii tuturor faţă de acapararea bunurilor din partea unora.
Proprietatea (Papa vorbeşte şi de simpla posesiune) privată a bunurilor se justifică pentru a le îngriji şi mări, dar astfel încât să servească binelui comun, restituind de exemplu, săracului ceea ce i se cuvine. Simplul fapt de a fi născuţi şi de a trăi într-un loc cu resurse minore sau cu dezvoltare minoră nu justifică faptul că unele persoane trăiesc cu o demnitate minoră. Citând Populorum progressio, Papa afirmă: „Avem nevoie de a creşte într-o solidaritate care «trebuie să permită tuturor popoarelor de a ajunge prin forţele lor să fie făuritorii destinului lor», aşa cum «fiecare fiinţă umană este chemată să se dezvolte»”. Trebuie să ne scandalizeze faptul că, de exemplu, este hrană suficientă pentru toţi şi că foamea se datorează proastei distribuirii a hranei şi lipsei venitului necesar pentru a o cumpăra. Nu este vorba însă de a asigura doar mâncarea şi întreţinerea, ci şi prosperitatea, bunăstarea în toate aspectele sale.
Papa Francisc adaugă în mod semnificativ: „Să nu ne preocupăm numai să nu cădem în erori doctrinare, ci să fim fideli şi faţă de acest drum luminos de viaţă şi de înţelepciune” (n. 194), făcut din serviciu umil şi generos, plin de milostivire faţă de sărac. Când Sf. Pavel a mers la apostoli la Ierusalim pentru a vedea dacă alerga sau dacă a alergat degeaba (Gal 2,2), criteriul de autenticitate indicat de către apostoli a fost acela de a nu-i uita pe săraci. Nu e exclus ca, scriind acest gând, Papa Francisc să se fi gândit la ceea ce unul dintre cardinalii electori i-a spus imediat după alegere: „Nu-i uita pe săraci”. Este un criteriu de care trebuie să se ţină cont în contextul actual în care se tinde a dezvolta un nou păgânism individualist.
Papa nu se oboseşte a repeta în fiecare zi şi în textul său că tot drumul răscumpărării noastre se află sub semnul săracilor. „Opţiunea faţă de săraci este mai întâi o categorie teologică, înainte de a fi una culturală, sociologică, politică sau filozofică” (n. 198). Biserica a ales să fie de partea săracilor ca o formă specială de primat în exerciţiul iubirii creştine. Întreaga tradiţie a Bisericii mărturiseşte acest lucru. „Pentru aceasta doresc o Biserică săracă pentru cei săraci. Ei au multe să ne înveţe. În afară de a fi părtaşi de sensus fidei, prin propriile suferinţe îl cunosc pe Hristos suferind” (ivi). Ceea ce se cere, e mai întâi de toate atenţie faţă de celălalt, considerat a fi unul şi acelaşi lucru cu noi înşine. Cea mai rea discriminare de care suferă săracii e lipsa atenţiei spirituale.
Cu o oarecare lipsă de iluzii Papa adaugă: „ „Mă tem că şia ceste cuvinte o să fie numai obiect al câtorva comentarii fără o adevărată incidenţă practică. Cu toate acestea, am încredere în deschiderea şi în disponibilitatea creştinilor” (n. 201). Ceea ce cere Papa, este înlăturarea cauzelor structurale ale sărăciei, renunţând de exemplu la autonomia absolută a pieţelor şi la speculaţia financiară. Experienţa a demonstrat faptul că nu putem avea încredere în forţele oarbe şi în mâna invizibilă a pieţii
„Promovarea egalităţii cere ceva mai mult decât creşterea economică, deşi o presupune, cere decizii, programe, mecanisme şi procese orientate în mod specific spre o distribuire mai bună a veniturilor, spre crearea de oportunităţi de muncă, spre o promovare completă a săracilor care să depăşească simpla asistenţă” adăugând ad cautelam: „Departe de mine să propun un populism iresponsabil” (n. 204). „Dacă cineva se simte ofensat de cuvintele mele, îi spun că le exprim cu afecţiune şi cu cea mai bună intenţie, departe de orice interes personal sau ideologie politică. Cuvântul meu nu este acela al unui duşman, nici al unui opozant” (n. 208).
Se invocă o responsabilitate pentru binele comun al tuturor, adică mondial, deoarece nici un guvern nu poate acţiona în afara unei responsabilităţi comune. Este nevoie de o formă de interacţiune care, salvând suveranitatea naţiunilor, asigură bunăstarea economică a tuturor ţărilor şi nu doar a câtorva.
În mod deosebit, Papa ar dori să se dea o atenţie mai mare noilor forme de fragilitate care dau naştere la noi sărăcii, precum emigranţii, victimele traficului de persoane, femeile, copiii nenăscuţi „care sunt cei mai lipsiţi de apărare şi mai inocenţi dintre toţi”, şi chiar mediul înconjurător: dispariţia unei specii trebuie văzută ca o mutilare” .
Binele comun şi pacea socială
În afară de bucurie şi de dragoste, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte şi de pace care va avea un viitor doar dacă va fi o roadă a dezvoltării integrale a tuturor.
Exortaţia aminteşte datoria de a participa la viaţa politică, dar a deveni popor e ceva mai mult şi cere un proces constant în care fiecare nouă generaţie trebuie să fie implicată. În acest scop, Papa reaminteşte patru principii foarte dragi lui care ajută a rezolva unele tensiuni bipolare care se înfruntă în fiecare realitatea socială:
a). Timpul este superior spaţiului ceea ce presupune necesitatea de a dărui timp proceselor astfel încât să se poată dezvolta în mod adecvat fără a se preocupa de rezultate imediate. În activitatea social-politică, trebuie dat timp necesar proceselor mai degrabă decât de a ocupa spaţii de putere.
b). Unitatea valorează mai mult decât conflictul: conflictele nu sunt evitabile, dar sunt acceptate, suportate şi gestionate, rezolvându-le prin a le transforma într-un inel de legătură cu un nou proces de pace. Astfel, e posibilă dezvoltarea unei comuniuni în diferenţe care nu înseamnă a anula diferenţele, ci a le rezolva la un nivel superior care păstrează potenţialităţi preţioase ale poziţiilor în contraste. Hristos a unificat sau recapitulat totul în El, iar semnul acestei unităţi este pacea. În Evanghelie, anunţul începe mereu cu salutul păcii care încoronează şi întăreşte relaţiile dintre discipoli. Anunţul de pace nu este cel al unei păci negociate, ci „convingerea că unitatea Spiritului armonizează toate diferenţele”.
c). Realitatea e mai importantă decât ideea. „Realitatea pur şi simplu este, idea se elaborează” (n. 231). Ideile sunt instrumente pentru a surprinde, înţelege şi orienta realitatea, dar e periculos să se trăiască doar în lumea cuvântului, a imaginii, dacă nu chiar în a sofismului. Deseori propunerile politicienilor par a fi logice şi clare, dar nu sunt bine primite deoarece autorii lor sunt situaţi în lumea ideilor pure şi reduc politica la retorică. Tocmai de aceea Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, s-a întrupat, s-a transformat într-o realitate materială. Nu trebuie trecut niciodată cu vederea acest lucru ca element fundamental al evanghelizării.
d). Întregul e superior părţii. Se prea poate să existe, iar uneori chiar este, tensiune între globalizare şi elementele locale. Trebuie să evităm a ne pierde intr-un universalism abstract şi globalizator sau într-un muzeu de folclor cu puternice accente locale care repetă mereu aceleaşi lucruri şi nu văd frumuseţea pe care Dumnezeu o răspândeşte în afara graniţelor lor. Întregul e mai mult decât partea şi e superior simplei sume dintre diversele părţi. Se lucrează pe scară mică, dar fără a pierde din vedere perspectiva mai amplă. Imaginea, devenită deja populară, pe care o propune Papa nu este aceea a sferei în care toate punctele sunt egale, ci cea a poliedrului „care reflectă confluenţa tuturor părţilor care îşi menţin, în el, propria originalitate” (n. 236).
Dar evanghelizarea, după părerea Sfântului Părinte, permite un parcurs de dialog între diferite nivele: cu Statele, cu societatea (inclusiv cu culturile şi cu ştiinţele) şi cu alţi credincioşi care nu fac parte din Biserica Catolică. Afirmând acest lucru, Papa doreşte să spună „Vestindu-L pe Isus Hristos, care este însuşi pacea (cf. Ef 2,14), noua evanghelizare stimulează pe fiecare botezat să fi einstrumnet de împăcare şi mărturie credibilă a unei vieţi reconciliate” (n. 239). Trebuie proiectată o cultură care privilegiază dialogul ca formă de întâlnire fără a o separa de preocuparea pentru o societate dreaptă. Autorul principal, adică subiectul istoric al acestui proces, sunt oamenii, cu cultura lor, iar nu o elită. Biserica nu poate oferi însă, după cum am mai spus-o, soluţii pentru toate cazurile particulare. Cât priveşte ştiinţele, cu condiţia ca acestea să nu fie puse în slujba unei ideologii, „Biserica nu pretinde să îngrădească minunatul progres al ştiinţelor” (n. 243). În sfârşit, dialogul social trebuie întreprins cu curaj şi într-o epocă ca a noastră care vede pluralismul religios şi libertatea de a alege religia care se consideră adevărată şi să o manifeste public.
Câteva observaţii
Ne-am limitat la a prezenta un singur aspect din lunga Exortaţie apostolică, dar în gândirea Papei, explicată de mai multe ori în text, este vorba de un aspect legat în mod intim cu evanghelizarea (tema principală a scrierii). Reiese de aici şi originea sud-americană a Papei. Teologia şi pastorala sud-americană s-au ocupat mereu de eficacitatea concretă, în istorie, a vestirii Evangheliei. O Evanghelie care nu se transformă în eveniment nu este Evanghelie. Acel continent, locuit de secole de populaţii majoritar catolice, nu a reuşit să implementeze în instituţii, structuri şi organizaţii sociale drepte mesajul de fraternitate şi de echitate al creştinismului şi a reproşat mereu teologiei europene faptul că s-a limitat doar la teorie. În opinia teologilor sud-americani, chiar şi atunci când teologii europeni vorbesc despre ceea ce ar trebui făcut, nu fac. Este aşadar o invitaţie la a concretiza credinţa adresată de către papa Francisc, argentinian, creştinilor din lumea întreagă.
Şi criticile pe care textul le adresează sistemului economic sunt mai ales un mesaj care împrumută vocea sa săracilor, celor învinşi de globalizare. Niciodată în trecut milioane de persoane nu au ieşit ca acum din sărăcie şi populaţii întregi ce erau excluse nu au devenit protagoniste ale scenei economice mondiale: să ne gândim doar la China şi la India. Sfântul părinte recunoaşte acest lucru în mesajul pentru Pace (1 ianuarie 2014) , la n. 5: „Dacă pe de-o parte se întâlneşte o reducere a sărăciei absolute, pe de altă parte nu putem să nu recunoaştem o creşterea mare a sărăciei relative”.
Papa aminteşte că succesele nu trebuie să ne facă să uităm câte persoane au rămas excluse din această cursă înspre bunăstare şi precum şi creşterea inegalităţilor, documentate de către toate statisticile, care se creează şi cresc atât în cadrul naţiunilor, fie între o ţară şi alta, mărind sărăcia relativă. Fără îndoială, Papa are în minte (şi mai ales la inimă) dificultăţile din ţara sa şi din alte ţări de pe acelaşi continent, care în ciuda resurselor mari, ies cu greutate din cercul închis al sărăciei, al datoriei, al corupţiei, al excluderii de întregi clase sociale. Papa nu doreşte să facă analize economice (elaborate deja cu grijă de predecesorii săi), ci să lanseze un mesaj pastoral de alarmă şi de eliberare care să plece de la o viziune evanghelică şi de la distorsiuni inegale prezente în lumea noastră: chiar vrea să evanghelizeze.
Am dori să subliniem tonul prin excelenţă pozitiv, constructiv al textului său. Papa nu se oboseşte să repete că se poate, unind forţele şi luând din Evanghelie motivaţiile şi forţa, a schimba în mai bine lumea noastră, încrezându-ne în speranţa lui Dumnezeu, nu în a noastră. Deja titlul Evangelii gaudium dă titlul documentului, dar expresii precum „entuziasmul evanghelizării” (n. 265), sau altele echivalente acesteia, se repetă pe parcursul documentului care vrea să încurajeze şi să lupte împotriva pesimismului. „Suntem invitaţi să dăm socoteală despre nădejdea noastră, dar nu ca duşmani care arată cu degetul şi condamnă” (n. 271), conştienţi de misiunea care ne-a fost încredințată, ba mai mult fiecare trebuie să gândească astfel: „Eu sunt o misiune pe acest pământ şi pentru aceasta mă aflu în această lume. Trebuie să ne recunoaştem pe noi înşine ca pecetluiţi de această misiune de a lumina, a binecuvânta, a da viaţă, a ridica, a vindeca, a elibera” (n. 273).
Ni se pare că Evangelii gaudium invită a gândi în termeni mari şi de a lărgi propriul orizont, fără a se pierde astfel în generic. Se percepe mai ales invitaţia la dinamism, exprimată foarte bine în a avea grijă de procese, drumul continuu în direcţia cea bună, iar nu spaţiile ce trebuie ocupate (şi care au creat multe cazuri dureroase de imobilism mental şi social. E interesată şi trimiterea la cultura marilor spaţii urbane care se răspândesc în întreaga lume, dar care în America latină au avut şi au şi acum efecte uneori îngrijorătoare şi greu de gestionat. În capitala Buenos Aires locuiau până în urmă cu puţini ani jumătate din populaţia Argentinei care dispune de o suprafaţă comparabilă cu cea a Indiei.
Ni se aminteşte încă o dată că credinţa este un da personal spus lui Dumnezeu, dar verificarea autenticităţii constă în întâlnirea cu aproapele iar, în epoca globalizării, capacitatea noastră de a face lumea mai demnă de a fi locuită şi trăită.
Traducere de O. FRINC după G. P. SALVINI, „Uno sguardo sulla società con la «Evangelii Gaudium»”, în La Civiltà Cattolica, 3929 (1 marzo 2014), pp. 508-513.
[1] Papa Francisc, Exortaţia
apostolică „Evangelii Gaudium”, 24 noiembrie 2013. Textul exortaţiei în traducere românească a fost
preluat de pe http://www.magisteriu.ro/evangelii-gaudium-2013/
(nota trad. ).
[1] Expresie preluată
din Evangelii nuntiandi (1975) a lui Paul VI, citată la nr. 51 din EG.
[1] Conciliul Vatican al II-lea (1962-1965) (n. trad.).
[1] Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, n. 52, cit. la n. 178.
[1] Papa doreşte să ne
amintească că „nu trebuiw să se aştepte ca Biserica să-şi schimbe poziţia cu
privire la această problemă. Vreau să fiu cinstit în această privinţă. Această
nu este o temă supusă la presupuse reforme sau la «modernizări»” (n. 214). 
