„Să facem astfel încât întâlnirea cu Isus, în Euharistie, să ne transforme, după cum i-a transformat pe marii și curajoșii sfinți pe care-i cinstiți, precum sfântul Ștefan și sfânta Elisabeta”: a spus papa Francisc la omilia Sfintei Liturghii solemne de încheiere a celui de-al 52-lea Congres Euharistic Internațional, celebrată duminică, 12 septembrie a.c., în Piața Eroilor din Budapesta.
Sfânta Liturghie de la Budapesta, prezidată de papa Francisc, a reprezentat punctul culminant al Congresului Euharistic Internațional. Cu motto-ul „Toate izvoarele mele sunt în tine”, luat din Psalmul 87 (86), evenimentul spiritual internațional de la Budapesta a început în data de 5 septembrie a.c., la această manifestare luând parte cardinali, episcopi, preoți, persoane consacrate și credincioși de pe toate continentele. Papa a salutat prezența patriarhului ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu, împreună cu mai mulți ierarhi ai Bisericilor ortodoxe. Din România au fost prezenți, printre alții, președintele Conferinței Episcopale, arhiepiscopul Aurel Percă, numeroși preoți, călugări și credincioși din diferite dieceze și eparhii.
Prezența Sfântului Părinte la încheierea celui de-al 52-lea Congres Euharistic Internațional se înscrie în cea de-a 34-a călătorie apostolică a pontificatului, la Budapesta și în Slovacia, cu desfășurare între 12 și 15 septembrie a.c., călătorie pe care pontiful a definit-o recent ”un pelerinaj de adorație și rugăciune în inima Europei”.
După Sfânta Liturghie și recitarea rugăciunii „Angelus”, pelerinajul pontifului va continua pentru câteva zile în Slovacia, și se va încheia miercuri, 15 septembrie, prin celebrarea liturgică a Fericitei Fecioare Maria Îndurerate, patroana cerească a Slovaciei.
Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, omilia papei Francisc prezentată la Sfânta Liturghie, celebrată în Piața Eroilor din Budapesta, duminică 12 septembrie 2021:
La Cezareea lui Filip, Isus îi întreabă pe discipoli: ‘Dar voi, cine spuneți că sunt eu?’ (Mc 8, 29). Această întrebare îi constrânge pe discipoli la un răspuns și marchează un punct de cotitură în parcursul lor de urmare a Învățătorului. Ei îl cunoșteau bine pe Isus, nu mai erau începători: aveau familiaritate cu El, au fost martori la numeroase minuni pe care le-a înfăptuit, erau impresionați de învățătura sa, îl urmau oriunde mergea. Și totuși, încă nu gândeau ca El. Lipsea un pasaj decisiv, cel al trecerii de la admirația față de Isus la imitarea lui Isus.
Și azi, Domnul, fixându-și privirea asupra fiecăruia dintre noi, ne abordează personal, întrebându-ne: ‚Dar eu cine sunt de fapt pentru tine?’ Cine sunt pentru tine? Este o întrebare care, adresată fiecăruia dintre noi, nu cere doar un răspuns exact, din catehism, ci un răspuns personal, de viață.
Din acest răspuns i-a naștere reînnoirea celor care-l urmează pe Isus. Aceasta are loc prin intermediul a trei etape pe care discipolii le-au urmat și pe care le putem urma și noi: vestirea lui Isus, discernământul împreună cu Isus, urmarea lui Isus.
1. Vestirea lui Isus. La acel ‘Dar voi, cine spuneți că sunt eu?’ a răspuns Petru, ca reprezentant al întregului grup: ‚Tu ești Cristosul’. Petru spune totul în puține cuvinte, răspunsul este just dar surprinzător; după această recunoaștere, Isus ‚le-a poruncit cu asprime să nu vorbească nimănui despre el’ (v. 30). De ce o interdicție atât de drastică? Dintr-un motiv precis: a spune că Isus este Cristosul, Mesia, este exact, însă este incomplet. Există întotdeauna riscul de a vesti o falsă mesianitate, potrivit oamenilor și nu potrivit lui Dumnezeu. De aceea, începând din acel moment, Isus începe să-și reveleze identitatea, cea pascală, cea pe care o aflăm în Euharistie. Explică că misiunea sa ar fi culminat, da, în slava învierii, dar trecând prin umilința crucii. Adică, s-ar fi împlinit potrivit înțelepciunii lui Dumnezeu, ‚care’ – spune sfântul Paul – ‚nu este a lumii acesteia, nici a conducătorilor acestei lumi’ (1 Cor 2,6).
Isus impune tăcerea asupra identității sale mesianice, însă nu pe crucea care-l așteaptă. Dimpotrivă – notează evanghelistul – Isus începe să învețe ‚în mod deschis’ (Mc 8, 32) că ‚Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie’ (v.31).
În fața acestei vestiri a lui Isus, a acestui anunț șocant, și noi putem rămâne înmărmuriți. Și noi am vrea mai curând un mesia puternic decât un slujitor răstignit. Euharistia este în fața noastră pentru a ne aminti cine este Dumnezeu. Nu o face prin cuvinte, ci în mod concret, arătându-ni-l pe Dumnezeu ca Pâine frântă, ca Iubire răstignită și dăruită. Putem adăuga multă ceremonie, însă Domnul rămâne acolo, în simplitatea unei Pâini care se lasă frântă, distribuită, mâncată.
Pentru a ne salva, se face slujitor; pentru a ne da viața, moare. Ne face bine să ne lăsăm tulburați de vestirea lui Isus. Și aici începe cel de-al al doilea pasaj.
2. Discernământul împreună cu Isus. În fața vestirii Domnului, reacția lui Petru este tipic umană: când se conturează crucea, perspectiva suferinței, omul se revoltă. Iar Petru, după ce a mărturisit mesianitatea lui Isus, se scandalizează de cuvintele Învățătorului și încearcă să-l descurajeze de la continuarea pe calea sa. Crucea nu este niciodată la modă: azi ca și în trecut.
Însă vindecă în interior. Tocmai în fața Crucifixului experimentăm o luptă interioară benefică, conflictul aspru dintre ‚a gândi potrivit lui Dumnezeu și a iubirii smerite’ și ‚a gândi potrivit oamenilor’. Pe de o parte, există logica lui Dumnezeu, cea a iubirii smerite. Calea lui Dumnezeu fuge de orice impunere, ostentație, triumfalism și este întotdeauna dornică să împlinească binele celuilalt, până la sacrificiul de sine. Pe de altă parte, există „gândirea potrivit oamenilor”: este logica lumii, atașată de onoare și privilegii, orientată spre prestigiu și succes. Aici contează relevanța și forța, ceea ce atrage atenția celor mulți și afirmarea în fața celor mulți.
Orbit de această perspectivă, Petru îl ia pe Isus deoparte și îi reproșează (cf. v. 32). Ni se poate întâmpla și nouă să-l punem pe Isus deoparte, într-un colț al inimii, continuând să ne considerăm credincioși și buni, dar mergând înainte pe drumul nostru fără a ne lăsa cuceriți de logica lui Isus. Însă, El ne însoțește în această luptă interioară pentru că dorește ca, precum apostolii, să alegem să fim de partea sa. Există partea lui Dumnezeu și partea lumii. Diferența nu constă între cine este religios și cine nu. Diferența crucială constă între adevăratul Dumnezeu și dumnezeul ‚eu’-lui nostru. Cât este de departe Cel care domnește în tăcere, pe cruce, de falsul dumnezeu, pe care am vrea să-l vedem domnind cu forță și reducându-i la tăcere pe dușmanii noștri. Cât este de diferit Cristos, care se propune doar cu iubire spre deosebire de acei mesia puternici și învingători, lingușiți de lume.
Isus ne scutură, nu se mulțumește cu declarațiile de credință, ne cere să purificăm religiozitatea noastră în fața crucii, în fața Euharistiei. Ne face bine să stăm în adorație în fața Euharistiei pentru a contempla fragilitatea lui Dumnezeu. Să dedicăm timp adorației. Să lăsăm ca Isus, Pâinea vie, să însănătoșească închiderea noastră și să ne deschidă spre împărțirea cu ceilalți; să ne vindece de rigiditate și de aplecarea asupra noastră; să ne elibereze de sclavia paralizatoare a apărării imaginii noastre, să ne inspire să-l urmăm pe Isus unde vrea El să ne conducă. Iată-ne ajunși la cel de-al treilea pasaj.
3. Urmarea lui Isus. ‚Mergi în urma mea, Satană’ (Mc 8, 33). Astfel Isus îl conduce pe Petru la sine, cu o poruncă însuflețită, forte. Însă Domnul, când comandă ceva, în realitate este acolo, gata să dăruiască acel ceva. Iar Petru acceptă harul de a face ‚un pas înapoi’. Parcursul creștin nu este o alergare spre succes, în schimb începe cu un pas înapoi, cu o descentralizare eliberatoare, cu înlăturarea din centrul vieții. Atunci Petru recunoaște că centrul nu este acel Isus dorit de el, ci adevăratul Isus. Va cădea din nou însă, din iertare în iertare, va recunoaște din ce în ce mai bine chipul lui Dumnezeu. Și va trece de la admirația sterilă față de Cristos la imitarea concretă a lui Cristos.
Ce înseamnă a merge în urma lui Cristos? Înseamnă a merge înainte în viață, cu încrederea lui Isus, cu încrederea de fii iubiți ai lui Dumnezeu. Înseamnă a parcurge aceiași cale a Învățătorului, venit pentru a sluji și nu pentru a fi slujit (cf Mc 10.45). Înseamnă a ne mișca zilnic pașii în întâmpinarea fratelui nostru.
Într-acolo ne împinge Euharistia: spre a ne simți un singur Trup, spre a ne frânge pentru alții.
Dragi frați și surori, să facem astfel încât întâlnirea cu Isus, în Euharistie, să ne transforme, după cum i-a transformat pe marii și curajoșii sfinți pe care-i cinstiți – mă gândesc la sfântul Ștefan și la sfânta Elisabeta. Asemenea lor, să nu ne mulțumim cu puțin; să nu ne resemnăm cu o credință care trăiește din rituri și repetări, să ne deschidem spre noutatea scandaloasă a lui Dumnezeu răstignit și înviat, Pâine frântă pentru a da viață lumii. Vom fi în bucurie și vom fi purtători de bucurie.
Acest Congres Euharistic Internațional este un punct de sosire a unui parcurs, dar să fie mai ales un punct de plecare. Deoarece mersul în urma lui Isus îndeamnă la a privi înainte, la a accepta punctul de cotitură al harului, și la a face să trăiască în fiecare zi în noi acea întrebare pe care, precum la Cezareea lui Filip, Domnul ne-o adresează nouă, discipolilor săi. ‘Dar voi, cine spuneți că sunt eu?’
