Episcop (353/354-443)
“Aici, Sfânta Treime străluceşte în splendoarea misterului său”[1].
La cine făcea aluzie Paulin prin aceste cuvinte? La un mozaic din biserica dedicată sfântului Felix sau la comunitatea sa monastică? Poate la amândouă, deoarece un om aşa de rafinat nu ar fi abandonat toate dacă nu ar fi fost atras într-un mod irezistibil de un stil de viaţă mai înalt, ba, mai mult, atât de sublim, încât reproduce, într-un oarecare mod, pe acest pământ, strălucirea vieţii trinitare.
O educaţie de invidiat
S-a născut prin anul 353/54, la Bordeaux, unde tatăl său era funcţionar imperial. Părinţii săi, înrudiţi cu o bogată familie senatorială romană, erau creştini. Educat în litere de Ausoniu, maestru inegalabil în acel timp, preceptor imperial şi om sus-pus în lumea politică, Pontius Meropius Anicius Paulinus a făcut mari progrese în litere şi în magistratură. În 381, era deja guvernator al Campaniei şi avea primele contacte cu Nola şi cu istoria martiriului sfântului Felix. Tulburat de relatarea martiriului său, a abandonat oficiul şi demnitatea de guvernator şi a pornit pe drumul de întoarcere în Galia, oprindu-se puţin timp la Milano, unde, în jurul anului 384, l-a cunoscut pe episcopul Ambroziu.
Din această întâlnire, Paulin a păstrat o amintire plină de recunoştinţă, deoarece, prin cuvintele sale, Ambroziu l-a întărit în credinţa creştină şi, prin exemplul său, l-a încurajat să îmbrăţişeze viaţa evanghelică. Paulin, de fapt, era credincios, dar nu era încă botezat. În sufletul său era o luptă cu sine însuşi, neştiind să aleagă între un creştinism al apei de trandafir, care nu renunţa la bucuriile oferite de bogăţie şi de prietenii din înalta societate, şi o viaţă evanghelică trăită în litera ei, asemenea primelor comunităţi creştine.
Căsătoria cu frumoasa Terasia
Întors în patrie, a întreprins o altă călătorie, de această dată în Spania, unde a cunoscut-o pe Terasia care avea să devină soţia sa; o femeie delicată şi demnă de el, dar şi o bună creştină. De la ea a avut un copil, Celso, care a murit însă atunci când avea doar opt zile. De asemenea, a părăsit această lume şi fratele care îl însoţea. O grea lovitură pentru cei doi, care vor pleca în Galia şi se vor stabili în Aquitania, într-un pământ bogat ce le aparţinea.
Aici, şi pentru a uita de durere, s-a angajat într-o intensă viaţă socială. Acum l-a regăsit şi pe iubitul său maestru Ausoniu, care, deşi respecta credinţa lui Paulin, nu se gândea nici măcar pe departe să se facă creştin; de asemenea, avea legături de profundă afecţiune cu tânărul avocat Sulpicius Severus, doritor de a face carieră în toate direcţiile; din cercul lor nu lipseau nici filozoful Giovio şi nici marele proprietar Gastidio. Existau astfel toate ingredientele pentru a trăi o viaţă fericită conform mentalităţii timpului, dacă Paulin nu ar fi fost tulburat de o boală de ochi, de care medicii nu-l puteau vindeca.
Prietenul său, Sulpicius, auzise vorbindu-se de episcopul de Tours ca fiind un om cu puteri taumaturgice şi l-a convins pe Paulin să-i facă o vizită. I-a cerut să se roage pentru el şi Paulin a fost vindecat. Cu acea ocazie, ochii săi vindecaţi, ca şi aceia ai prietenului său mai tânăr, au contemplat o realitate care i-a fascinat pe amândoi: viaţa evanghelică “în umilinţă şi sărăcie” de la comunitatea monastică a lui Martin.
Hotărârea de a se boteza
Sulpicius Severus, hotărându-se, a intrat în această comunitate şi a devenit autorul celebrei scrieri Viaţa sfântului Martin, în timp ce Paulin s-a hotărât să primească Botezul. Apoi, şi-a vândut toate bunurile. Mai târziu, într-o scriere în cinstea sfântului Felix, el va spune: “Cu toate bunurile mele pământeşti am plătit speranţa cerului, deoarece speranţa şi credinţa valorează mai mult decât bogăţiile trupului”.
Gestul său a trezit criticile conservatorilor, începând cu prietenul său, Ausoniu. Paulin, pentru a nu pierde timp în dispute, a preferat să plece din nou în Spania, unde era mai puţin cunoscut, pentru a începe, împreună cu soţia sa, o viaţă de continenţă în conformitate cu asceza monastică. “Pentru credinţă am lăsat lumea, a scris el mai târziu într-o poezie patria şi casa mea, şi m-am stabilit într-o ţară îndepărtată”.
Dar şi aici viaţa nu i-a fost uşoară, deoarece episcopul de Barcelona l-a hirotonit preot, lăsându-l liber să-şi urmeze idealul ascetic şi fără să-l facă dependent de clerul locului.
Paulin povesteşte astfel acest episod: “Am fost luat pe neaşteptate şi cu forţa de mulţime adaug însă că acest lucru s-a petrecut cu hotărârea lui Dumnezeu şi am fost sfinţit preot. Aceasta s-a petrecut cu împotrivirea mea, nu din dispreţ pentru demnitatea sacerdotală ci pentru că, simţindu-mă destinat pentru altceva şi având mintea adunată şi fixată în altă parte, mi-a fost teamă de acest straniu şi neaşteptat decret al voinţei lui Dumnezeu”[2].
Mintea şi inima lui Paulin erau orientate spre Italia şi, mai precis, la Cimitile, lângă Nola, în Campania. Aici, el dobândise un teren când era guvernator al acelei provincii şi aici se găsea şi mormântul sfântului Felix, pe care el îl venera într-un mod particular. Era anul 395.
Şederea la Nola
Cei doi soţi s-au mutat, deci, la Nola. Se repeta, în cetatea din Campania, ceea ce se petrecuse la Vercelli, cu Eusebiu, la Marmoutier, în Galia, cu Martin, la Milano, cu Ambroziu, la Tagaste, cu Augustin. Nola devenea un centru înfloritor de viaţă monastică, unde veneau numeroşi vizitatori, atraşi de exemplul lui Paulin şi al Terasiei, pentru a trăi împreună cu ei evanghelia, ad litteram. Şi erau acolo bărbaţi şi femei. Da, erau şi femei care, urmând exemplul Terasiei, porneau pe urmele lui Cristos cel sărac şi cast, slujindu-i pe cei săraci.
Paulin, de fapt, fondase o casă pentru primirea celor nevoiaşi şi a pelerinilor, pentru ca iubirea lui Dumnezeu, cântată în liturgie, să fie mărturisită de slujirea lui Cristos în cei nevoiaşi.
Se năşteau astfel două mănăstiri: una pentru bărbaţi şi alta pentru femei. În cele două comunităţi, cei bogaţi se puneau în slujba celor săraci şi săracii erau sacramentul lui Cristos pentru mântuirea tuturor; continenţa celor căsătoriţi şi fecioria celibatarilor deveneau pentru toţi o puternică chemare la o viaţă creştină, unde Dumnezeu era pe primul loc.
În cele două mănăstiri veneau numeroşi oaspeţi din toate părţile Campaniei, înainte de toate, cu ocazia sărbătorii sfântului Felix, pe care Paulin o celebra cu maximă solemnitate, şi o cinstea în fiecare an cu o poezie în cinstea sfântului.
Episcop de Nola
Când, prin anul 409, murea episcopul de Nola, nu a fost prea greu pentru creştini să găsească un altul. Aceştia s-au îndreptat spre Cimitile şi l-au ales pe Paulin. Era o perioadă foarte dificilă, deoarece Genseric devasta oraşele Italiei şi nu ar fi cruţat nici Nola. Paulin a acceptat împovărătoarea sarcină şi a condus comunitatea nolană mai bine de douăzeci de ani. Chiar dacă nu cunoaştem multe despre această perioadă, ştim că sfântul episcop a continuat programul său de favorizare a săracilor şi a fost instrumentul providenţial al armoniei în controversele atât de dese care existau între episcopi pe motivul ereziei pelagiene. Însuşi împăratul Honoriu l-a invitat, în 419, să prezideze Sinodul de la Spoleto, cunoscând ascendentul de care se bucura în rândul celorlalţi episcopi.
La Paulin soseau şi curieri din multe localităţi ale imperiului, pentru că el menţinea o bogată corespondenţă cu multe personalităţi, cum erau Augustin de Hippona, Alipiu, episcop de Tagaste, Giovio filozoful, Delfin, episcop de Bordeaux, Sulpicius Severus etc. Adesea, curierii, care soseau la începutul iernii, se opreau să ia parte la viaţa comunităţii pentru a pleca din nou, primăvara, încărcaţi cu scrisorile lui Paulin pentru prietenii săi.
Într-o scrisoare către Augustin, citim: “Vezi tu, frate atât de plăcut şi de iubitor în Cristos, cât de intim te cunosc, cu câtă stupoare te admir şi cu câtă afecţiune te înconjor, eu, care în fiecare zi mă bucur de colocviul cu scrierile tale şi mă hrănesc din spiritul gurii tale. Pe bună dreptate pot să spun că gura ta este un canal de apă vie şi o vână a izvorului veşnic, deoarece în tine Cristos a devenit izvor de apă care ţâşneşte pentru viaţa veşnică. Din dorinţa pentru această apă, sufletul meu este însetat de tine şi pământul meu doreşte cu ardoare să fie irigat de abundenţa fluviului tău”[3].
Şi cu Ambroziu raportul era într-un mod particular plin de afecţiune. Pe când era simplu preot, scriindu-i lui Alipiu, episcop de Tagaste, în Africa, îi mărturisea: “În ce mă priveşte, deşi am fost botezat la Bordeaux, de Delfin, şi consacrat preot de Lampio, la Barcelona, în Spania, datorită presiunilor poporului, care s-a aprins pe neaşteptate, totuşi eu m-am hrănit mereu în credinţă şi chiar şi astăzi sunt susţinut şi încurajat în ordinul sacerdotal de iubirea lui Ambroziu. Nu de mult, el a voit să revendice apartenenţa mea la clerul său, în aşa fel că, deşi trăind în locuri diferite, eu să fiu considerat preotul său”[4].
Paulin era pe deplin convins de unitatea Bisericii şi, pentru aceasta, menţinea vii contactele cu episcopii de atunci, care erau mai bine văzuţi. El îi scria lui Vitriciu, episcop de Rouen, în Franţa: “Chiar dacă, datorită distanţei dintre regiunile noastre, suntem, fizic, separaţi, noi, totuşi, ca membre ale singurului trup, şi având o singură inimă şi un singur trup, în unicul Dumnezeu, suntem uniţi prin Spiritul lui Dumnezeu, care se află pretutindeni şi în care noi trăim şi rămânem înrădăcinaţi”.[5]
Inimă de păstor
Uraniu, preot al Bisericii din Nola din timpul lui Paulin, descrie astfel sufletul său de păstor: “În misiunea de episcop, nu era preocupat să se facă temut, dar s-a străduit să se facă iubit de toţi. Ca şi cum ar fi fost insensibil la injurii, nimic nu-l putea face să-şi piardă răbdarea. Niciodată nu separa mila de dreptate. Dacă era constrâns să pedepsească, îi ajuta pe cei pedepsiţi să înţeleagă imediat că acest lucru îl făcea un tată şi nu era răzbunarea unui judecător iritat. Viaţa sa era exemplu pentru orice fel de fapte bune, şi reşedinţa sa era mângâiere pentru toţi cei aflaţi în mizerie. Cine i-a cerut vreodată un ajutor fără să primească mângâiere din belşug? Şi care păcătos l-a întâlnit vreodată, fără să i se întindă mâna pentru a fi ridicat din căderea sa? Era umil, binevoitor, caritabil, milostiv şi paşnic. Nu s-a mândrit niciodată pentru sine şi nici nu a dispreţuit pe cineva. Îi încuraja pe cei slabi, îi îmblânzea pe cei colerici şi violenţi. Îi ajuta pe unii cu autoritatea şi creditul pe care i-l dădea însărcinarea sa, iar pe alţii, prin ceea ce le împărţea din bunurile sale, nerezervându-şi decât strictul necesar, şi pe alţii încă prin sfaturile sale înţelepte, care se găsesc din abundenţă în dialogurile şi corespondenţa sa. Nimeni nu pleca de la el fără să simtă dorinţa de a se apropia din nou de el şi nimeni nu avea şansa să-i vorbească fără a dori să nu se mai despartă de el”[6].
Este mişcătoare descrierea morţii sale, făcută de Uraniu: “Ştiind că era timpul să meargă la Domnul, a voit ca lângă patul său să fie pregătite cele necesare pentru celebrarea misterelor sacre, în aşa fel încât, o dată oferit sacrificiul divin împreună cu alţi sfinţi episcopi, să poată să-şi recomande şi sufletul său. A voit, de asemenea, să-i readmită la comuniunea cu Biserica pe cei cărora, din cauza neîndeplinirii unor datorii bisericeşti, le-a poruncit să rămână departe de misterul sfânt, împăcându-se cu ei”[7]. Apoi a chemat în camera sa preoţii, le-a adresat cuvinte de îmbărbătare şi de salut, i-a binecuvântat şi apoi şi-a luat rămas bun. Noaptea următoare, a adormit în Domnul. Era în anul 431.
Episcopul poet îşi cânta de acum înainte poeziile sale în cer, lăsând pe pământ, în afară de preţioasele sale scrieri, şi sunetul melodios al clopotelor, al căror inventator se voia a fi.
[1] Este inscripţia pusă pe un mozaic din bazilica construită de Paulin de Nola în cinstea sfântului Felix.
[2] Paulin de Nola, Scrisori, îngrijită de G. Santaniello, LER, Napoli-Roma 1992, pag. 173-175.
[3] Ibid., pag. 207.
[4] Ibid., pag. 199.
[5] Ibid., pag. 519.
[6] Uranius, De obitu; cf. PL 53, 861.
[7] Ibid.