Din istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică [7] Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus

Devoţiunea către Preasfânta Inimă lui Isus este o practică devoţională apărută și dezvoltată în Biserica Romano-Catolică (deși inima este un concept fundamental și în spiritualitatea răsăriteană, dezvoltat în ceea ce numim rugăciunea inimii lui Isus și isishasmul). Fundamentele teologice ale devoţiunii arată că aceasta nu a început doar odată cu revelaţiile de care a fost învrednicită Sfânta Maria Margareta Alacoque (1647-1690), călugăriţă franceză din ordinul trapist, ci a început încă de pe Calvar, când soldatul roman a străpuns cu suliţa inima dumnezeiască a lui Isus. Revelațiile primite de această sfântă au imprimat însă devoţiunii un avânt deosebit. Într-o serie de apariţii Hristos i-a arătat inima și a repetat de nenumărate ori călugăriţei că vrea să fie iubit de oameni, că are sete de iubire. După un control riguros şi îndelungat, Biserica apuseană a aprobat cultul Sfintei Inimi.

În Biserica Greco-Catolică din România devoţiunea Sfintei Inimi a pătruns „strecurându-se ca pe furiş” şi a început să fie practicată începând cu anii 1925-1929, încadrându-se în contextul cultului euharistic apărut în aceeaşi perioadă. Într-un articol de la rubrica „Viaţa spirituală” din revista „Cuvântul Adevărului” a călugărilor bazilieni se scoate în evidență faptul că progresul vieţii religioase a catolicilor din Apus - progres vizibil prin faptul că ordinele religioase se întăresc, operele lor de caritate şi apostolatul lor sunt tot mai dezvoltate, că numărul creştinilor laici care se cuminecă zilnic sporeşte întruna, interesul pentru misiunile în ţările păgâne ia avânt, literatura religioasă înfloreşte - este generat de cultul Inimii lui Isus (P. Augustin Pop, Zorile cultului euharistic românesc, în „Cuvântul Adevărului”, nr. 1, 1929, p. 3) şi se menţionează necesitatea răspândirii acestui cult la românii greco-catolici, pentru ca viaţa religioasă a acestora să poată lua avânt precum cea a apusenilor (Amicus, Despre cultul preasfintei Inimi a lui Isus, Bixad, 1929, nr. 2, p. 177). Se precizează că scopul cultului Inimii lui Isus este întreit. Cel dintâi este adoraţia şi mărirea Inimii reale a lui Isus. Al doilea este să ne atragă atenţia spre dragostea nemărginită a lui Isus faţă de credincioşi. Al treilea scop este ispăşirea, satisfacerea pentru toate vătămările şi necinstea pe care le sufere Mântuitorul mai ales în Taina Euharistiei.

Obiectul acestui cult este inima omenească a lui Isus Hristos unită inseparabil cu Persoana a doua din Dumnezeire; inima omenească, atât ca parte integrantă a Corpului Său omenesc, cât şi ca simbol al iubirii sale nemărginite; inima care a fost întristată în grădina Getsemani, care întotdeauna a palpitat plină de iubire pentru oameni, inima care a fost străpunsă de lancea soldatului Longin, vărsând pentru iubirea de oameni ultimii stropi de sânge şi apă. Iconița cu Preasfânta Inimă a lui Isus este printre imaginile devoționale catolice cele mai cunoscute, fiind încărcată cu un bogat simbolism.

Devoţiunea, aşa cum o înţelege poporul credincios, se manifestă mai ales prin aceea că credincioşii se mărturisesc în fiecare lună şi se cuminecă în prima vinere din lună, în onoarea Sfintei Inimi a lui Isus.

Una dintre căile pătrunderii devoțiunii în mediul religios greco-catolic românesc a fost prin intermediul ordinelor călugărești catolice care, după Unirea din 1918, la invitația episcopilor greco-catolici, și-au deschis mănăstiri și au adoptat ritul bizantin, dar au promovat, pentru viața spirituală, unele devoțiuni latine. Spre exemplu, iezuiții s-au stabilit în eparhia de Lugoj, fiindu-le oferită parohia Totești, lângă Hațeg, în care au construit o mănăstire cu hramul Preafintei Inimi a lui Isus, în care organizau în fiecare an în duminica a treia după Rusalii, de sărbătoarea Sfintei Inimi, un pelerinaj însoțit de o impozantă procesiune euharistică pe străzile satului. Duminică 4 octombrie 1948 a avut loc consfințirea Diecezei de Lugoj la Inima Preasfântă a Preacuratei, precedată de o perioadă de adorație de 68 ore.

Procesul inserării şi asumarea devoţiunii către Inima lui Isus în spaţiul greco-catolic românesc poate fi urmărit prin studierea publicațiilor referitoare la conținutul și practica acesteia, originale sau în traducere, apărute în acea perioadă. Prima carte apărută în spaţiul bisericesc greco-catolic românesc cu scopul de a promova această devoţiune printre credincioşi este Cultul Preasfintei Inimi, Ed. Soc. de Lectură Sf. Ioan Gură de Aur a teologilor de la Academia Teologică din Oradea, 1925. Cartea cuprinde instrucţiuni şi rugăciuni către Preasfânta Inimă. Tot în eparhia de Oradea apare alte materiale scrise de Aloisie Ludovic Tăutu și Petru Tămâian. În 1936 apare în Arhidieceză, întâi la Aiud (1936-1937) apoi la Blaj (1938), o revistă religioasă lunară pentru popor care îşi propune promovarea acestui cult, intitulată „Inima lui Isus”, condusă de protopopul Ioan Bucur ca director, şi de redactorii pr. Ioan Belu şi literatul Ovidiu Hulea din Aiud. Apare cu aprobarea mai marilor bisericeşti şi cu un articol introductiv al PS Alexandru Nicolescu de la Lugoj. De asemenea, cartea de rugăciuni pentru elevi a lui Alexandru Todea, Rugăciunea tineretului, Blaj, 1945, cuprinde mărturisirea și cuminecarea în cinstea Preasfintei Inimi a lui Isus, Consfințirea la Preasfânta Inimă. Ultima carte apărută înainte de 1948 despre cultul Preasfintei Inimi este cea scrisă de Părintele Teofil A. Bălibanu, Inima lui Isus. Îndreptar practic pentru cinstitorii râvnici, Cluj, 1947. Autorul afirmă: „Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus se ia la o sfântă întrecere cu cel Euharistic, care asemenea progresează admirabil şi în Biserica Română Unită. În toate centrele noastre bisericeşti se tipăresc o mulţime de cărţi şi broşuri cu diferite subiecte despre Inima lui Isus, făcând ca să crească mereu şi să se întărească vieaţa euharistică. Societăţi în onoarea Pst. Inimi prin parohii; numărul mereu crescând al cuminecărilor din întâiele Vineri ale lunilor în toate bisericile cu preoţi conştienţi de menirea lor; Intronarea Inimei lui Isus în tot mai multe familii […]. Ca aşa mai curând să vină Împărăţia Inimei lui Isus şi pe pământ românesc”. Se prezintă scopul acestei evlavii, care „este de-a aprinde inimile noastre de iubire către Mântuitorul, pentru a repara nerecunoştinţa oamenilor şi spre a ispăşi vătămările multe cari se aduc Iubirei Lui prin păcate, ori prin nesocotirea Sa în Taina Iubirei: s. Euharistie”.

Cultul Sfintei Inimi nu a pătruns în mod oficial şi deodată în toate parohiile provinciei mitropolitane, ci în funcţie de formaţia şi zelul parohului. Spre a exemplifica, în anul 1928 pr. Petru P. Berinde a introdus cultul Preasfintei Inimi în parohia sa din Lupeni. După trei luni a cerut aprobarea de la Veneratul Ordinariat de Lugoj, pe care a primit-o cu data de 1 octombrie 1928 Nr. 2191, aprobare care totodată este interpretată ca un îndemn la răspândirea acestui cult în Biserica Greco-Catolică. Acelaşi preot relatează despre sine că, deşi nu a urmat teologia la Roma ori în seminarii latine, totuşi a practicat această devoţiune în Seminarul român-unit din Blaj încă din anul 1923/24 când l-a avut ca spiritual pe pr. Ştefan Roşianu, un mare ritualist, care a înţeles frumuseţea acestei devoţiuni şi nu s-a sfiit s-o propună seminariştilor de la Blaj şi să-i îndemne să se cuminece în prima vineri din lună. Peste doi ani s-a constituit în parohia Lupeni şi Liga Preasfintei Inimi a lui Isus. Aloisie Ludovic Tăutu înfiinţează „Societatea Preasfintei Inimi” în parohia catedralei de la Oradea, ajutat de călugărul franciscan Ioan Gârleanu. Rezultatele apărute în urma asocierilor sunt următoarele: 1) credincioşii înscrişi în astfel de reuniuni sunt mai buni, mai evlavioşi, îndeosebi fără de păcate grele şi, în sfârşit, mai plini de harul lui Dumnezeu; 2) sunt mai credincioşi Bisericii şi supremului Pontefice de la Roma; ar fi pregătiţi să-şi dea viaţa pentru credinţa lor, în comparaţie cu cei neînscrişi, care sunt lipsiţi de fervoarea pe care Isus o varsă în sufletele devoţilor Inimii sale Preasfinte; 3) sunt mai generoşi faţă de necazurile materiale ale bisericii; 4) în societatea în care trăiesc, credincioşii Sfintei Inimi sunt mai modeşti, mai decenţi, mai cumpăniţi la vorbă, mai blânzi, mai îngăduitori, mai iertători şi cu mai multă iubire către aproapele; sunt o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru parohia, comuna şi statul în care trăiesc. Preoţii care doresc să aibă enoriaşi credincioşi, cinstiţi şi generoşi, trebuie doar să înfiinţeze reuniuni ale Sfintei Inimi (în „Cuvântul Adevărului”, Bixad,  1936, nr. 3-4, pp. 156-158).

Pe baza datelor din Şematismul Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş pe anul 1932, rezultă că în arhidieceză la sfârşitul anului 1932 există 20 Asociaţii ale Cultului Inimii lui Isus cu 1108 membri.

Întâlnim şi preoți care nu sunt de acord cu introducerea acestei devoţiuni în spiritualitatea greco-catolică românească, afirmând că devoțiunea Preasfintei Inimi nu este un lucru catolic ca atare, ci este un lucru catolic de rit latin, şi astfel românii greco-catolici nu-l pot prelua doar pentru că sunt catolici. Ierarhii greco-catolici, în timp ce cultivau atenția față de rânduielile liturgice răsăritene, au susținut în același timp promovarea devoțiunii la Preasfânta Inimă a lui Isus. După anii 1940 masa mare a credincioşilor greco-catolici au asumat şi au îndrăgit această devoţiune. În perioada de persecuție  (1948-1989) devoțiunea a fost practicată, iar după 1989 a fost reluată în mod public în unele parohii, exprimată prin citirea rugăciunii de consfințire la Preasfânta Inimă a lui Isus și prin practica cuminecării în prima zi de vineri din lună.

pr.  dr. Anton Rus

Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Blaj